Între două lumi: Povestea unei soții într-o familie destrămată

— Nu pot să cred că ai ajuns să-ți rupi familia pentru… pentru asta! vocea doamnei Mariana răsună în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mă uit la Vlad, care stă cu ochii în pământ, iar eu, Irina, simt cum mi se strânge inima. Sunt aproape cinci ani de când Vlad a divorțat de Simona, fosta lui soție, și tot atâția de când încerc să-mi găsesc locul în familia lui. Dar pentru mama lui, eu sunt doar „asta”.

— Mamă, te rog, nu mai începe, oftează Vlad, dar vocea îi tremură. — Nu e vina Irinei. Eu am ales. Eu am vrut să divorțez.

— Ai vrut să divorțezi? Pentru ce? Pentru o femeie care nu-ți poate oferi nimic? Pentru ce ai lăsat copilul acela fără tată? Mariana își șterge mâinile de șorț, privindu-mă cu o ură mocnită. — Știi că nu va fi niciodată al tău, nu?

Mă doare. Mă doare fiecare cuvânt. Știu că Vlad are un băiat, Radu, din prima căsătorie. Îl văd la sfârșit de săptămână, încerc să mă apropii de el, dar copilul mă privește mereu cu suspiciune, ca și cum aș fi vinovată pentru tot ce s-a întâmplat între părinții lui.

În acea seară, după ce Mariana pleacă trântind ușa, Vlad mă ia în brațe. — Îmi pare rău, Irina. Nu știu ce să mai fac cu ea.

— Nu e vina ta, îi spun, dar știu că nu e chiar așa. Totul e vina mea, nu-i așa? Dacă nu apăream eu, poate Vlad ar fi rămas cu Simona. Poate n-ar fi existat atâta ură. Poate Radu n-ar fi fost atât de trist.

În fiecare duminică, când mergem să-l luăm pe Radu de la Simona, simt privirea ei rece. — Să ai grijă de el, îi spune lui Vlad, ignorându-mă complet. Radu urcă în mașină fără să mă salute.

— Ce-ai făcut la școală săptămâna asta? încerc eu timid.

— Nimic, răspunde el scurt, uitându-se pe geam.

Vlad oftează și schimbă subiectul. În mașină plutește mereu o tăcere apăsătoare. Mă simt ca o intrusă în propria mea viață.

Într-o zi, Mariana vine pe neașteptate la noi acasă. — Am vorbit cu Simona. E dispusă să-l primească înapoi pe Vlad. Să-și refacă familia. Pentru Radu.

Rămân blocată. Vlad se ridică brusc de pe canapea. — Mamă, încetează! Nu mă mai întorc! Nu o mai iubesc pe Simona! Irina e soția mea acum!

— Soția ta? Mariana râde scurt. — O să regreți toată viața! O să vezi! Copilul tău o să te urască!

După ce pleacă, Vlad se prăbușește pe pat. — Nu mai pot, Irina. Parcă trăiesc între două lumi. Niciuna nu mă vrea cu adevărat.

— Eu te vreau, îi spun încet. Dar știu că nu e de ajuns.

Într-o seară, îl aud pe Vlad vorbind la telefon cu Simona. — Nu pot să mă întorc. Nu mai are rost să discutăm asta. Da, știu că Radu suferă… Da… O să încerc să fiu mai prezent…

Când închide, îl întreb: — Ce vrea?

— Nimic nou. Să mă întorc la ea. Să fim din nou o familie „normală”.

Mă simt mică și neînsemnată. Ce înseamnă „normal” pentru ei? Pentru mine? Pentru Vlad?

Într-o zi, Radu vine la noi cu o temă la română: „Scrie despre familia ta”. Îl văd stând la birou, frământându-și mâinile.

— Vrei să te ajut? îl întreb blând.

— Nu știu ce să scriu… Familia mea nu e ca a celorlalți copii…

Îmi vine să plâng. — Nicio familie nu e perfectă, Radu. Poate poți scrie despre ce simți tu.

Se uită la mine pentru prima dată cu adevărat. — Tu cine ești pentru mine?

Înghit în sec. — Sunt Irina… Sunt soția tatălui tău. Dar dacă vrei… putem fi prieteni.

Radu dă din cap încet și se întoarce la caiet.

În acea noapte, Vlad mă strânge în brațe. — Îmi pare rău că trebuie să treci prin toate astea din cauza mea.

— Nu e vina ta… Dar uneori mă întreb dacă o să fiu vreodată acceptată aici.

Trec lunile și Mariana nu renunță. Îi trimite lui Vlad mesaje lungi despre cât de mult suferă Radu fără el, despre cât de mult greșește alegându-mă pe mine. La fiecare Crăciun sau Paște, când ne adunăm cu toții la masă, simt privirile reci ale familiei lui Vlad. Parcă toți așteaptă ca el să se răzgândească și să se întoarcă la „adevărata” lui familie.

Uneori mă gândesc să plec. Să-l las pe Vlad liber, să-și refacă viața după cum vor ceilalți. Dar îl iubesc prea mult. Și știu că și el mă iubește.

Într-o seară ploioasă, Mariana vine din nou la noi acasă. — Irina, tu nu ai copii. Nu poți înțelege. Dar eu nu pot sta deoparte și să-mi văd nepotul suferind. Dacă ai avea inimă, ai pleca singură!

O privesc în ochi pentru prima dată fără teamă. — Poate că nu am copii, dar am inimă. Și tocmai de aceea rămân aici. Pentru Vlad. Pentru Radu. Pentru că și eu merit o șansă la fericire.

Mariana pleacă fără să spună nimic.

Nu știu dacă vreodată voi fi acceptată cu adevărat în familia asta. Poate că nici nu contează. Poate că familia nu e despre sânge sau tradiție, ci despre alegere și iubire.

Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în umbra trecutului soțului lor? Oare câți copii ca Radu așteaptă să fie iubiți fără condiții? Ce înseamnă cu adevărat o familie?