Între două iubiri: Cum vizitele mamei mele aproape mi-au distrus căsnicia

— Anca, dă-mi, te rog, cheile! Nu mai pot așa! Sára nici nu mai vrea să vină acasă…

Vocea mea tremura, iar mama mă privea cu ochii ei reci, de parcă nu înțelegea nimic din ce-i spun. Era a treia oară săptămâna asta când îi ceream să nu mai intre peste noi fără să anunțe. Dar pentru ea, apartamentul nostru din Drumul Taberei era ca o anexă a casei ei: venea când voia, gătea, făcea ordine, comenta la orice și, mai ales, nu o lăsa pe Sára să respire.

— Nu înțeleg ce ai cu mine, Vlad. Eu doar vă ajut! Sára nici nu știe să facă o ciorbă ca lumea! Dacă nu veneam eu, mureați de foame aici!

M-am uitat la ea și am simțit cum mă sufoc. Avea dreptate într-un fel: Sára nu era genul gospodină, dar nici nu voia să fie. Era medic rezident, lucra nopți întregi la spital și abia apuca să doarmă. Când venea acasă, voia liniște, nu să dea ochii cu mama care îi critica fiecare gest.

În seara aceea, Sára a venit târziu. Am auzit cheia răsucindu-se încet în ușă, apoi pașii ei obosiți. Mama era încă în bucătărie, făcând ordine la borcanele de pe raft.

— Bună seara…

Vocea Sărei era stinsă. Nici nu s-a uitat la mine. S-a strecurat direct în dormitor, evitând privirea mamei. Am simțit un nod în gât. M-am dus după ea.

— Sára, te rog…

— Vlad, nu mai pot. Nu mai pot cu mama ta! Nu mai pot cu privirile ei, cu comentariile ei, cu faptul că nu am niciun colț doar pentru noi. E casa noastră sau a ei?

Am rămas fără cuvinte. Știam că are dreptate. Știam că mama mă manipula cu vinovăția: „Eu te-am crescut singură, Vlad! Eu am tras pentru tine!” Dar acum, trăgea și de căsnicia mea.

A doua zi dimineață, mama era deja la noi când m-am trezit. Făcea clătite și vorbea la telefon cu mătușa Ileana despre „copiii ăștia de azi care nu știu să țină o casă”. Sára plecase deja la spital, fără să mă sărute măcar.

Am stat toată ziua cu gândul la ea. La noi. La cât de mult ne schimbasem de când mama se mutase practic la noi. Prietenii mei râdeau: „Ești băiatul mamei!” Dar nu era de râs. Era de plâns.

Seara, am încercat să vorbesc cu mama.

— Mamă, trebuie să înțelegi… Nu mai poți veni oricând vrei tu. Avem nevoie de intimitate. Sára e obosită, eu sunt obosit…

— Vlad, tu nu vezi că fata asta te-a schimbat? Tu nu mai ești băiatul meu! Ea te-a întors împotriva mea!

— Nu e adevărat! Dar trebuie să înțelegi că suntem o familie acum. Eu și Sára. Tu ești mama mea, dar nu poți fi peste tot.

A izbucnit în plâns. M-am simțit ca ultimul om. Dar știam că dacă nu pun limite acum, o pierd pe Sára pentru totdeauna.

În zilele următoare, mama a început să mă sune obsesiv. „Vlad, ai mâncat? Vlad, ai nevoie de ceva? Vlad, pot să vin?” Am început să-i răspund mai rar. Seara, încercam să fiu doar cu Sára, dar între noi era un zid de tăcere.

Într-o seară, am găsit-o pe Sára făcând bagajul.

— Ce faci?

— Plec la o prietenă. Nu mai pot. Îmi pare rău, Vlad. Te iubesc, dar nu pot trăi așa.

Am simțit că mă prăbușesc. Am căzut în genunchi lângă ea.

— Te rog… Dă-mi o șansă! Promit că rezolv cu mama. Promit!

S-a uitat la mine cu ochii înlăcrimați.

— Vlad, nu e vorba doar de mama ta. E vorba de tine. De faptul că nu ai avut curajul să spui „nu”. De faptul că mereu ai pus-o pe ea pe primul loc.

Am rămas singur în acea noapte. Am plâns ca un copil. M-am gândit la toate momentele când am ales confortul vinovăției în locul curajului de a-mi apăra familia.

A doua zi, am mers la mama acasă. Am bătut la ușă și am intrat hotărât.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți veni la noi fără să anunți. Nu mai poți avea cheile. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, dar acum trebuie să-mi trăiesc viața mea. Dacă mă iubești, lasă-mă să fiu fericit.

A plâns din nou. M-a făcut egoist, nerecunoscător. Dar am rămas ferm.

Au trecut săptămâni până când Sára a acceptat să se întoarcă acasă. Încet-încet, am început să reconstruim ce pierdusem. Mama a rămas supărată mult timp, dar a înțeles, într-un final, că nu poate controla totul.

Astăzi, când mă uit la Sára dormind liniștită lângă mine, mă întreb: câți dintre noi avem curajul să punem limite celor pe care îi iubim? Și câți pierdem totul pentru că ne e teamă să spunem „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?