Am găsit o altă căldură – povestea unei trădări, a familiei și a regăsirii de sine

— Cum ai putut, Radu? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Țipătul Ancăi a spart liniștea dimineții ca un ciob aruncat în fereastră. Mâinile îi tremurau, iar ochii, de obicei blânzi, erau acum două flăcări aprinse de furie și durere. Mă uitam la ea, incapabil să scot un cuvânt, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Pe masă, telefonul meu vibra încă, cu mesajul Elenei rămas deschis. Totul era acolo, negru pe alb: „Mi-e dor de tine, Radu. Încă simt căldura ta.”

Nu știu ce m-a durut mai tare: privirea Ancăi sau faptul că, pentru o clipă, am simțit ușurare că secretul meu a ieșit la iveală. Poate că obosisem să trăiesc între două vieți, să mă prefac că sunt soțul perfect, tatăl devotat, când în mine mocnea o nemulțumire pe care nu reușeam să o numesc.

— De cât timp? a întrebat ea, vocea tremurându-i. — De cât timp mă minți?

Am vrut să mint din nou. Să spun că a fost o greșeală, o rătăcire de o noapte. Dar adevărul era mult mai urât. — De aproape un an, am șoptit. — Dar nu contează…

— Nu contează? Radu, avem doi copii! Avem o viață împreună! Cum să nu conteze?

Copiii noștri, Ilinca și Vlad, dormeau încă în camerele lor. M-am gândit la ei, la cum vor privi ei lumea după ce vor afla că tata a ales o altă femeie în locul mamei. M-am gândit la tata, care mi-a spus mereu: „Bărbatul adevărat nu-și lasă familia pentru nimic pe lume.” Și totuși, eu am făcut-o.

Anca a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singur, cu mirosul de cafea arsă și cu un gol în stomac. Am luat telefonul și am șters mesajul Elenei, de parcă asta ar fi șters și tot ce făcusem. Dar nu era așa de simplu.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Anca nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Copiii simțeau tensiunea, deși încercam să ne prefacem că totul e normal. Ilinca, la cei opt ani ai ei, m-a întrebat într-o seară: — Tati, de ce plânge mami mereu?

N-am știut ce să-i răspund. Am simțit cum mă sufoc sub greutatea vinovăției. M-am dus la serviciu ca un robot, am evitat privirile colegilor și am refuzat orice invitație la bere după program. Elena mă suna uneori, dar nu-i mai răspundeam. Într-un fel ciudat, nici cu ea nu mai puteam fi sincer. Mă simțeam prins între două lumi care se prăbușeau peste mine.

Într-o seară, Anca a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Vreau să pleci, Radu. Nu pot să te mai văd. Nu pot să respir lângă tine.

Am încercat să protestez, dar am văzut hotărârea din ochii ei. Mi-am făcut bagajul în tăcere. Vlad s-a trezit și m-a prins de mână: — Unde mergi, tati?

— Tati trebuie să stea puțin singur, puiule, i-am spus, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Am ieșit din apartament cu sufletul făcut bucăți. M-am mutat într-o garsonieră mică, cu pereți reci și ferestre care dădeau spre un bloc gri. Seara, stăteam pe marginea patului și mă întrebam unde am greșit. Oare chiar nu mai era nimic de salvat?

Elena a venit la mine după câteva zile. — Acum putem fi împreună, mi-a spus ea, zâmbind timid. Dar eu nu mai simțeam nimic. Căldura pe care o căutasem la ea era doar o iluzie. Tot ce voiam era să mă întorc acasă, să-mi strâng copiii în brațe și să-i spun Ancăi că-mi pare rău.

Dar nu era așa de simplu. Anca nu-mi răspundea la telefon. Copiii vorbeau cu mine doar când veneam să-i iau în weekend. Ilinca mă privea cu o tristețe matură, iar Vlad nu mai voia să doarmă la mine. Într-o zi, tata m-a sunat:

— Radu, ai făcut o prostie mare. Dar dacă vrei să repari ceva, începe cu tine. Du-te la biserică, vorbește cu cineva. Nu te mai ascunde.

Am început să merg la terapie. La început, mi s-a părut o prostie. Dar încet-încet am început să înțeleg cât de mult mă mințisem pe mine însumi. Nu era vorba doar de Anca sau Elena. Era vorba despre mine, despre golul pe care încercam să-l umplu cu altceva decât curajul de a-mi recunoaște nefericirea.

Au trecut luni până când Anca a acceptat să stăm de vorbă. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, unde obișnuiam să mergem când eram tineri.

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată, mi-a spus ea. — Dar vreau să încercăm să fim părinți buni pentru copii.

Am simțit că mi se ridică o povară de pe umeri. Poate că nu vom mai fi niciodată împreună ca înainte. Poate că rana va rămâne mereu acolo. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira din nou.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare chiar putem repara ceea ce am stricat? Oare merită să ne iertăm pe noi înșine pentru greșelile făcute? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?