„Nu ai suflet!” – Povestea unei case, a unui testament și a unei familii sfâșiate

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! Cum ai putut să-ți bați joc de fratele tău? N-ai suflet!
Vocea mamei răsuna în sufrageria casei bătrânești, cu pereții scorojiți și miros de mucegai, acolo unde copilărisem cândva cu Ilie, fratele meu. Stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, iar Ilie, cu ochii roșii de furie, se uita la mine ca la un dușman.
— Mamă, nu e așa cum crezi… am vrut doar să fie dreptate, am vrut să nu ne certăm, am cedat partea mea din teren lui Ilie, iar casa… casa mi-a dat-o tata înainte să moară, prin donație. Așa a vrut el!
— Nu mă interesează ce-a vrut el! a izbucnit mama. Tu ai profitat, ai știut că Ilie e mai slab, că nu se descurcă, și l-ai lăsat fără nimic!
Ilie a dat cu pumnul în masă.
— Sorina, tu știi foarte bine că eu am rămas aici să am grijă de mama, tu ai plecat la oraș, ai uitat de noi! Acum vii și spui că ești corectă?
M-am uitat la ei, simțind cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când ne certam, dar niciodată nu fusese atât de rău.
Totul începuse cu un telefon, cu două săptămâni în urmă. Mama mă sunase, vocea ei tremurândă: „Sorina, trebuie să vii acasă. Trebuie să vorbim despre casă și pământ. Ilie e supărat, zice că l-ai păcălit.”
Am lăsat totul baltă la serviciu, la farmacie, și am venit. Pe drum, am simțit cum mă apasă amintirile: tata bolnav, ultimele lui cuvinte, „Sorina, tu ești mai puternică, tu să ai grijă de casă, să nu se piardă.”
Când am ajuns, Ilie deja mă aștepta cu actele pe masă.
— Uite, aici scrie că tu ai primit casa prin donație. Eu ce primesc?
— Ilie, tu ai terenul, ai grădina, ai livada. Eu n-am vrut nimic, tata a insistat.
— Tata nu știa ce face! Era bolnav, nu mai judeca limpede!
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Tata fusese lucid până în ultima clipă, dar Ilie nu voia să accepte.
Mama, prinsă la mijloc, plângea.
— Nu vreau să vă certați, nu vreau să vă urâți!
Dar era prea târziu.
În zilele care au urmat, tensiunea a crescut. Vecinii au început să șușotească. „Sorina a luat tot, Ilie a rămas cu nimic.” Mă simțeam ca o străină în satul în care crescusem. Mergeam la magazin și vânzătoarea mă privea pieziș.
Într-o seară, am găsit-o pe mama în bucătărie, cu ochii roșii de plâns.
— Mamă, de ce nu-mi spui ce te doare cu adevărat?
— Mi-e teamă, Sorina. Mi-e teamă că o să vă pierdeți unul pe altul.
— Nu se poate, suntem frați!
— Și totuși…
A doua zi, Ilie a venit beat la poartă.
— Să știi că nu te iert! Ai distrus tot!
— Ilie, te rog, hai să vorbim ca oamenii mari.
— Nu mai am ce vorbi cu tine!
A plecat trântind poarta, iar eu am rămas cu un gol în stomac.
În noaptea aceea, am găsit în podul casei o cutie veche cu scrisori de la tata. Printre ele, una neterminată: „Ilie, iartă-mă că nu am fost tatăl de care ai avut nevoie. Am greșit mult față de tine. Sorina e mai puternică, dar tu ai nevoie de mai mult sprijin decât pot eu să-ți dau…”
Am plâns ore întregi. Am înțeles atunci că tata nu a vrut să-l rănească pe Ilie, ci doar să mă protejeze pe mine.
A doua zi, am încercat să-i arăt scrisoarea lui Ilie.
— Nu mă interesează! E prea târziu!
Mama a încercat să ne împace, dar fiecare cuvânt al ei părea să ne îndepărteze și mai tare.
— Poate ar trebui să vindem tot și să împărțim banii, am spus într-o zi, disperată.
— Nu vreau banii tăi! Vreau să știu că nu m-ai trădat!
Am rămas fără cuvinte. Ce poți să spui când fratele tău nu mai crede în tine?
Au trecut luni. Casa a rămas pustie, mama s-a îmbolnăvit de supărare, iar eu m-am întors la oraș, cu sufletul sfâșiat. Ilie nu mi-a mai vorbit.
Uneori mă întreb dacă banii și casele chiar merită să pierzi tot ce ai mai scump: familia.
Oare câți dintre noi nu ne-am lăsat orbiți de moșteniri și am uitat ce înseamnă să fii frate, să fii om? Voi ce ați fi făcut în locul meu?