Fug de acasă ca să scap de el: Povestea unei femei care și-a găsit refugiul în muncă

— Iar ai uitat să cumperi pâine, Irina? De câte ori trebuie să-ți spun?
Vocea lui Vlad răsună ascuțit în bucătăria mică, printre aburii cafelei pe care o beau pe fugă. Mă uit la el, cu ochii încă umflați de somn, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu-i răspund. Îmi trag geaca pe mine și ies pe ușă înainte să mai spună ceva. Pe scări, îmi șterg o lacrimă rebelă și încerc să-mi recapăt respirația.

În fiecare dimineață, fuga spre serviciu e ca o evadare. Mă urc în autobuzul 335, mă așez lângă geam și privesc orașul care se trezește la viață. Oameni grăbiți, copii cu ghiozdane prea mari pentru umerii lor, bătrâni care vând flori la colț de stradă. Mă întreb când am încetat să mai fiu fericită. Când a devenit Vlad atât de rece? Sau poate mereu a fost așa și eu am refuzat să văd?

La birou, lumea mă știe ca Irina cea veselă. Glumesc cu colegii, îi ajut pe toți, ascult problemele fiecăruia. Nimeni nu bănuiește că în fiecare seară, când mă întorc acasă, inima mi se face ghem. Șefa mea, doamna Popescu, mă laudă mereu: „Irina, fără tine nu știu ce m-aș face!” Zâmbesc și îi spun că e meritul echipei, dar adevărul e că aici mă simt utilă, apreciată. Aici nu trebuie să mă justific pentru fiecare pas greșit.

Într-o zi de marți, după o ședință lungă, primesc un mesaj de la Vlad: „Să nu uiți să iei lapte și ouă. Și vezi că iar ai lăsat lumina aprinsă la baie.” Îl ignor. Mă prefac că nu am văzut. Dar știu că acasă mă așteaptă reproșuri. Seara, când intru pe ușă, îl găsesc pe Vlad la masă, cu privirea fixată în telefon.

— Ai luat ce ți-am zis?

— Da, am luat.

— Și lumina?

— Am stins-o.

Nu mă privește. Nu mă întreabă cum mi-a fost ziua. Nu mă întreabă nimic despre mine. Doar lista lui nesfârșită de nemulțumiri. Mă simt invizibilă în propria casă.

Sora mea, Alina, mă sună din când în când. „Irina, tu chiar ești bine? Parcă nu mai ești tu…” Îi spun că sunt doar obosită de la muncă. Nu-i pot spune adevărul. Nu vreau să aud „Ți-am zis eu că Vlad nu e pentru tine.” Nici mama nu știe nimic. Pentru ea, important e că am un soț „serios”, cu serviciu stabil și fără vicii evidente. Ce contează că sufletul meu se ofilește?

Într-o seară, după o ceartă banală despre cine spală vasele, Vlad ridică tonul:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Crezi că nu găsesc pe alta care să știe să facă ordine?

M-am blocat. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu mâna la gură să nu mă audă vecinii. M-am întrebat dacă chiar aș putea pleca. Unde? Cu ce bani? Ce-ar zice lumea? Ce-ar zice mama?

A doua zi dimineață, la birou, colega mea Maria m-a prins de mână:

— Irina, ai plâns? Ce s-a întâmplat?

Am mințit din nou: „Nu, doar am dormit prost.” Dar ochii mei trădau tot ce încercam să ascund.

Într-o vineri seară, după o săptămână infernală, am rămas peste program doar ca să nu ajung acasă prea devreme. Doamna Popescu a venit la mine:

— Irina, tu chiar nu ai viață personală? Mereu stai peste program…

Am zâmbit forțat:

— Îmi place aici… Acasă e doar gălăgie.

S-a uitat lung la mine și mi-a spus încet:

— Ai grijă de tine.

Pe drum spre casă m-am gândit la cuvintele ei. Oare chiar am grijă de mine? Sau doar supraviețuiesc din inerție?

În weekenduri, Vlad vrea ordine perfectă: aspirator tras la dungă, haine împachetate „ca la armată”, masa pusă la fix. Dacă întârzii cu ceva sau uit un detaliu, începe să ofteze zgomotos sau să trântească uși. Nu ridică mâna la mine, dar uneori cred că ar fi mai simplu dacă ar face-o — măcar aș avea o scuză clară să plec.

Uneori îl privesc când doarme și încerc să-mi amintesc ce am văzut la el cândva. Era atent, glumea mult… Dar acum totul e rutină și critică. Poate vina e și a mea — poate m-am schimbat eu prea mult.

Într-o duminică după-amiază, Alina a venit pe neașteptate:

— Irina, hai să ieșim la o cafea! Te rog!

Am acceptat fără tragere de inimă. La cafenea mi-a spus direct:

— Tu nu mai ești sora mea veselă… Ce se întâmplă între tine și Vlad?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul: cum mă simt invizibilă, cum fug la muncă doar ca să scap de acasă.

Alina m-a luat de mână:

— Irina, meriți mai mult! Nu trebuie să trăiești așa doar ca să nu superi pe nimeni!

Am simțit pentru prima dată că cineva chiar mă vede.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea ca la un film prost din care nu pot ieși. Oare chiar pot schimba ceva? Oare am curajul să plec? Sau voi continua să mă ascund după zâmbete false și zile lungi la birou?

Poate sunt multe femei ca mine — care fug la serviciu ca să uite de acasă… Dar cât timp putem fugi până când ne pierdem de tot?

Oare voi avea vreodată puterea să aleg pentru mine? Sau voi rămâne mereu prizoniera propriilor alegeri?