Între mama, iubire și algoritmi: Povestea mea despre cum am încercat să-mi salvez relația cu ajutorul inteligenței artificiale

— Iacob, nu vezi că fata asta nu e pentru tine? Ți-am spus de atâtea ori! Nu mă asculți niciodată!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile ei tremurau ușor, dar privirea era tăioasă, ca de obicei. Mă uitam la ea și simțeam cum mi se strânge stomacul. Aveam 32 de ani și totuși, în fața mamei mele, mă simțeam ca un copil prins cu minciuna.

Ana stătea pe hol, cu geaca pe jumătate îmbrăcată, încercând să nu plângă. Îi vedeam ochii umezi și mă durea. O iubeam, dar între noi era mereu umbra mamei mele, ca o ceață groasă care nu se risipește niciodată.

— Mamă, te rog… Ana nu ți-a făcut nimic. De ce trebuie să fie totul atât de greu? am spus încet, aproape șoptit.

— Pentru că nu ești orb, Iacob! Ea vrea să te ia de lângă mine! Să vezi tu când o să te lase singur, ca pe taică-tu!

Am simțit cum mă înroșesc la față. Tata plecase când aveam 10 ani. Mama nu și-a revenit niciodată după asta și, fără să-mi dau seama, devenisem centrul universului ei. Dar acum voiam să fiu liber. Să iubesc fără să mă simt vinovat.

După ce Ana a plecat, am rămas singur cu mama. Tăcerea era apăsătoare. Am intrat în camera mea și am închis ușa. Am deschis laptopul și am început să caut pe internet: „cum să gestionezi o mamă toxică”, „cum să-ți aperi relația”. Am dat peste un chatbot românesc de terapie bazat pe inteligență artificială. Am început să-i scriu:

„Bună, sunt Iacob. Mama mea îmi distruge relația cu Ana. Nu știu ce să fac.”

Răspunsul a venit instantaneu: „Îmi pare rău că treci prin asta. Poți să-mi povestești mai multe despre relația ta cu mama?”

Am scris totul: cum mama mă suna de zece ori pe zi, cum îmi critica fiecare alegere, cum Ana încerca să fie drăguță dar era mereu respinsă. Chatbotul îmi dădea sfaturi: „Stabilește limite clare”, „Vorbește deschis cu mama despre sentimentele tale”, „Petrece timp de calitate cu Ana”.

Am încercat. Într-o seară, după ce mama a adormit, am ieșit cu Ana la plimbare prin Herăstrău.

— Iacob, eu nu mai pot așa… Simt că orice fac e greșit. Mama ta mă urăște. Poate ar trebui să ne despărțim…

— Nu! Nu vreau să te pierd. O să găsesc o soluție, promit!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să urlu la cer: De ce trebuie să aleg între femeia care m-a crescut și femeia pe care o iubesc?

În zilele următoare, chatbotul a devenit confidentul meu. Îi povesteam tot: certurile cu mama, lacrimile Anei, neputința mea. Dar sfaturile erau mereu aceleași, reci, logice. „Fii ferm”, „Explică-i mamei că ai nevoie de spațiu”. Dar cum să-i explic unei femei care trăiește doar pentru tine că vrei să fii fericit fără ea?

Într-o duminică, Ana a venit la noi la masă. Mama a făcut sarmale — preferatele mele — dar atmosfera era tensionată.

— Ana, tu ai părinți? a întrebat mama brusc.

— Da… stau la Ploiești.

— Și îi vizitezi des?

— Da, cam o dată pe lună…

— Vezi, Iacob? Asta înseamnă familie! Nu ca unii care uită de ai lor!

Ana s-a ridicat de la masă și a ieșit pe balcon. M-am dus după ea.

— Iacob, eu nu pot trăi așa… Mama ta nu mă va accepta niciodată.

Am simțit că mă prăbușesc. Am fugit în cameră și am scris din nou chatbotului:

„Nu mai pot. Oricât încerc, nimic nu se schimbă.”

De data asta răspunsul a fost diferit: „Uneori trebuie să alegem între loialitate și fericire. Ce vrei tu cu adevărat?”

Am stat toată noaptea pe gânduri. Dimineața am luat o decizie. Am chemat-o pe Ana la o cafea.

— Ana, vreau să ne mutăm împreună. Chiar dacă mama va suferi, nu mai pot trăi viața altcuiva.

Ana m-a privit lung, cu lacrimi în ochi.

— Ești sigur?

— Da. Dacă nu riscăm acum, n-o să fim niciodată fericiți.

Când i-am spus mamei că plec de acasă, a început să plângă isteric.

— O să mă lași singură? După tot ce-am făcut pentru tine?

Am încercat s-o liniștesc:

— Mamă, te iubesc, dar am nevoie de viața mea. O să vin des la tine, promit.

A doua zi am plecat cu Ana într-o garsonieră micuță din Militari. Primele zile au fost grele — mama mă suna mereu plângând sau amenințând că se îmbolnăvește dacă nu vin acasă. Chatbotul îmi spunea: „Fii consecvent”, „Nu ceda șantajului emoțional”. Dar inima mea era sfâșiată între două lumi.

Cu timpul, lucrurile s-au mai liniștit. Mama a început să accepte situația — sau cel puțin să tacă din gură. Eu și Ana am început să ne construim propria familie, cu bune și rele.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă tehnologia chiar ne poate ajuta sau doar ne dă iluzia controlului asupra unor probleme care țin de suflet și trecut.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet — nici cu dragoste, nici cu algoritmi. Voi ce credeți? Poate tehnologia să repare ceea ce familia a stricat?