Între iubire și orgoliu: Povestea unei supe care a destrămat liniștea familiei
— Nu pot să cred că iar ai pus prea multă sare! Ai de gând să-l otrăvești pe băiatul meu?
Vocea doamnei Anica răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ceapă prăjită. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să fac supa „ca la mama acasă” pentru Radu, soțul meu, dar nimic nu părea să fie suficient pentru ea.
— Îmi pare rău, încerc din nou, am spus încet, cu vocea stinsă.
— Nu-i de ajuns să-ți pară rău! Dacă nu știi să gătești, de ce nu-l lași pe Radu să vină la mine la masă? Aici doar se chinuie!
Am simțit cum mă sufoc. Radu era la muncă, iar eu rămăsesem singură cu ea după ce ne-am mutat în casa lor, „până ne punem pe picioare”. Dar fiecare zi era o luptă. Orice făceam era greșit: ba nu spălam vasele cum trebuie, ba nu întindeam rufele ca la ea acasă. Dar cel mai tare o durea bucătăria.
Într-o seară, după ce Radu a venit obosit de la serviciu, am încercat să-i spun ce simt.
— Radu, mama ta… e greu cu ea. Simt că orice fac e greșit.
El a oftat și s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți.
— Știu, Jasmina. Dar e bătrână, așa e ea. Încearcă să nu pui la suflet.
Dar cum să nu pun la suflet când fiecare zi era o dovadă că nu sunt destul de bună? În satul nostru din Bărăgan, femeile erau judecate după cât de bine gătesc și cât de curată le e casa. Eu eram orășeancă, crescută cu mâncare la caserolă și pizza comandată la telefon. Dar pentru Radu am vrut să învăț totul: ciorbe, sarmale, cozonaci. Numai că nimic nu era destul.
Într-o duminică, când am vrut să fac supa preferată a lui Radu — supă cu găluște — am stat trei ore în bucătărie. Am citit rețeta de zece ori, am sunat-o pe mama mea să mă asigur că fac totul bine. Când am pus farfuria în fața soacrei mele, ea a luat o lingură, a gustat și a făcut o grimasă.
— Găluștele astea sunt tari ca piatra! La mine în casă așa ceva nu se mănâncă!
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am fugit în camera noastră și m-am prăbușit pe pat plângând. Radu m-a găsit acolo după o oră.
— Jasmina, hai la masă… Mama exagerează uneori.
— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot trăi așa! Simt că nu sunt bună de nimic!
El m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Pentru mine ești perfectă. Dar știi cum e mama… Nu vrea decât ce e mai bun pentru mine.
— Dar eu nu sunt destul de bună pentru ea!
A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Anica vorbind cu vecina ei, tanti Viorica, la poartă.
— Noră-mea nici ceai nu știe să facă! Săracul băiatul meu… dacă nu eram eu aici, ar muri de foame!
M-am simțit mică și umilită. Toată lumea din sat avea să știe că Jasmina e o noră nepricepută. Am început să evit bucătăria și să mă ascund în camera noastră cât puteam de mult. Dar asta nu era o soluție.
Într-o zi, când Radu era plecat la serviciu și eu mă chinuiam să fac o prăjitură pentru aniversarea lui, doamna Anica a intrat în bucătărie fără să bată la ușă.
— Ce faci acolo? Iar strici făina degeaba?
Am strâns din dinți și i-am răspuns:
— Încerc să fac ceva frumos pentru Radu. Poate nu va ieși perfect, dar măcar încerc.
Ea s-a uitat la mine lung, apoi a oftat.
— Știi… nici eu n-am știut să gătesc când m-am măritat. Mama soacră mă certa mereu. Dar am învățat cu timpul.
Am rămas surprinsă. Era prima dată când îmi spunea ceva personal.
— Atunci… de ce sunteți atât de aspră cu mine?
A tăcut o clipă și apoi a spus încet:
— Pentru că mi-e teamă că dacă nu te împing de la spate, n-o să te descurci niciodată. Și vreau ca fiul meu să fie fericit.
Am simțit un nod în gât. Poate că dragostea ei era altfel decât a mamei mele. Poate că era doar teamă și dorință de control.
În acea seară, prăjitura mea n-a ieșit perfect. Dar Radu a zâmbit larg și a spus:
— E cea mai bună prăjitură din lume!
Doamna Anica n-a zis nimic, dar am văzut-o gustând pe furiș o bucățică și zâmbind ușor.
Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Încă mai avem certuri și momente tensionate. Dar acum știu că uneori orgoliul ascunde frici vechi și nevoi nerostite. Și poate că iubirea se poate construi chiar și printre lacrimi și supe prea sărate.
Oare câte familii trăiesc aceeași poveste? Oare cât de mult ne rănesc cuvintele nespuse sau spuse prea aspru? Poate ar trebui să ne întrebăm mai des: ce e mai important — mândria sau liniștea casei?