„Ești un monstru, mamă!” – Povestea Anei dintre provincie, București și regăsirea de sine

— Ești un monstru, mamă! am urlat cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce ușa grea a apartamentului din Buzău se trânti în urma mea. Aveam douăzeci și unu de ani și inima îmi bătea ca o pasăre prinsă în colivie. Mama rămăsese în prag, cu ochii umezi și buzele strânse, dar nu a spus nimic. Poate că nici nu mai era nimic de spus după atâția ani de reproșuri, certuri și așteptări neîmplinite.

Am fugit la gară cu un rucsac în spate și un bilet doar dus spre București. În tren, printre oameni străini și miros de cafea ieftină, mi-am promis că nu mă voi mai întoarce niciodată. Voi fi liberă, voi fi cine vreau eu să fiu. Nu fata care nu e niciodată destul de bună, nu fata care trebuie să tacă la masă, nu fata care să-și ceară scuze pentru că există.

Bucureștiul m-a primit cu zgomot, praf și promisiuni. Am stat la început la o prietenă, Irina, într-o garsonieră din Drumul Taberei. Îmi amintesc cum stăteam noaptea pe balconul minuscul, privind luminile blocurilor și visând la o viață nouă. Am găsit repede un job la o cafenea din centru, unde am cunoscut oameni de toate felurile: studenți visători, corporatiști grăbiți, artiști boemi. Printre ei l-am întâlnit pe Vlad.

Vlad era tot ce nu fusese niciodată vreun băiat din Buzău: sigur pe el, ironic, cu ochi verzi ca iarba după ploaie. M-a cucerit cu poveștile lui despre teatru și poezie, cu felul în care mă făcea să râd când simțeam că mă prăbușesc. Ne-am mutat împreună după trei luni. Mama nu a știut nimic; nu i-am spus niciodată despre Vlad. Încercam să-mi construiesc o viață fără ea, fără vocea ei critică în capul meu.

Dar fericirea a fost scurtă. Vlad avea umbrele lui. Seara venea obosit și nervos de la repetiții, iar eu devenisem pentru el un fel de refugiu și sac de box emoțional. „Ești prea sensibilă”, îmi spunea când plângeam după ce ridica tonul. „Nu știi să te distrezi”, râdea când refuzam să ies cu el și prietenii lui până dimineața. Încet-încet, am început să cred că are dreptate. Poate chiar eram prea slabă, prea provincială pentru orașul ăsta mare.

Într-o noapte, după ce m-a acuzat că l-am făcut de râs în fața prietenilor lui pentru că nu știam cine e un regizor celebru, am ieșit pe balcon și am privit orașul. M-am întrebat dacă mama avea dreptate: „N-o să reușești niciodată singură.” Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una din care am fugit și una care nu mă voia cu adevărat.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în apartament, cu hainele lui aruncate peste tot și cu un gol imens în suflet. Am sunat-o pe Irina plângând: „Nu mai pot, nu mai știu cine sunt.” Ea mi-a spus doar atât: „Ana, nu ești singură. Dar trebuie să te aduni.”

Zilele au trecut greu. La cafenea abia mai reușeam să zâmbesc clienților. Noaptea visam că mă cert cu mama sau că Vlad mă părăsește din nou și din nou. M-am gândit de multe ori să mă întorc acasă, dar mândria nu mă lăsa. Într-o seară, după o tură lungă la muncă, am găsit un mesaj de la mama: „Sper că ești bine.” Atât. Fără reproșuri, fără întrebări.

Am plâns ore întregi după mesajul acela. Mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit vocea ei, chiar dacă era uneori aspră sau nedreaptă. Am început să-i scriu scrisori pe care nu le trimiteam niciodată: îi povesteam despre București, despre Vlad, despre fricile mele. Încet-încet, am început să mă simt mai ușoară.

Într-o duminică dimineață, m-am privit în oglindă și am văzut pentru prima dată o femeie care nu mai voia să fugă. Mi-am făcut bagajul și am luat trenul spre Buzău. Mama m-a așteptat în gară, cu ochii roșii de plâns.

— Ana… a șoptit ea.

— Mamă… am răspuns eu, și ne-am îmbrățișat fără alte cuvinte.

Acasă era totul la fel: mirosul de cafea dimineața, tablourile vechi pe pereți, pisica torcând pe canapea. Dar eu eram alta. Am început să vorbesc cu mama despre tot ce simțisem: despre frică, despre furie, despre dorința de a fi iubită fără condiții.

— De ce ai fost mereu atât de dură cu mine? am întrebat într-o seară.

— Pentru că mi-a fost frică să nu suferi cum am suferit eu… a spus ea încet.

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată ne-am văzut una pe cealaltă cu adevărat.

Acum locuiesc din nou în Buzău, dar nu mai sunt fata care fuge sau care urlă „Ești un monstru!”. Sunt femeia care știe că uneori trebuie să te pierzi ca să te regăsești.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare câți dintre noi poartă răni vechi sub piele? Câți au curajul să se întoarcă acolo unde au început totul? Povestiți-mi: voi ați avut vreodată curajul să vă priviți demonii în ochi?