Ce face soțul meu joi seara?

— Unde te duci iar joi seara, Radu? întreb cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unei preocupări banale. El își trage sacoul pe umeri, evitându-mi privirea. — La ședința de la serviciu, ți-am spus deja, răspunde scurt, aproape iritat. Dar eu știu că minte. O simt în fiecare gest, în fiecare pauză dintre cuvinte. Și totul a început cu acel plic găsit în cutia poștală, fără expeditor, fără alte explicații decât o frază scrisă tremurat: „Știi ce face soțul tău joi seara?”

De atunci, viața mea s-a transformat într-un coșmar al bănuielilor. Nu mai pot dormi nopțile. Mă uit la Radu cum doarme liniștit lângă mine și mă întreb dacă nu cumva trăiesc lângă un străin. Îmi amintesc de vremurile când râdeam împreună la masă, când copiii alergau prin casă și totul părea atât de simplu. Dar acum, fiecare joi e o rană deschisă.

Am încercat să-l urmăresc discret. Am inventat pretexte să ies din casă la aceeași oră cu el. L-am văzut urcând în mașină, vorbind la telefon cu cineva pe care nu-l cunoșteam. Odată l-am urmărit până într-un cartier mărginaș, unde a intrat într-un bloc vechi. Am stat în mașină, tremurând de frig și de teamă, până când l-am văzut ieșind după două ore, cu privirea pierdută.

Nu am avut curajul să-l confrunt direct. În schimb, am început să-l întreb din ce în ce mai des despre programul lui. El devenea tot mai defensiv, iar între noi se adunau tăceri grele ca plumbul. Copiii au început să simtă tensiunea. Maria, fiica noastră cea mare, m-a întrebat într-o seară: — Mami, tu și tati vă certați?

Am încercat să zâmbesc și să-i spun că nu e nimic grav, dar ochii mei trădau adevărul. Într-o noapte, nu am mai rezistat și am sunat-o pe sora mea, Irina. — Nu mai pot, Irina! Simt că o iau razna! Nu știu ce să cred despre Radu… — Vino la mine mâine dimineață, mi-a spus ea blând. Trebuie să vorbim față în față.

La Irina acasă am plâns pentru prima dată cu adevărat. Ea m-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus: — Poate că nu e ceea ce crezi tu… Poate are o problemă și nu știe cum să ți-o spună. Dar dacă nu vorbești cu el deschis, te vei îmbolnăvi de atâta suspiciune.

Am plecat de la ea hotărâtă să aflu adevărul. În următoarea joi seară, după ce Radu a plecat din nou „la ședință”, am luat un taxi și l-am urmărit din nou. De data asta nu m-am mai ascuns. Am intrat după el în blocul acela vechi și am urcat scările cu inima bătând nebunește. L-am găsit la etajul trei, stând în fața unei uși pe care scria „Asociația Speranța”.

Am bătut la ușă și am intrat fără să aștept răspunsul. Înăuntru erau câțiva oameni adunați în cerc, iar Radu stătea pe un scaun cu capul plecat. Când m-a văzut, a încremenit. — Ce cauți aici? a șoptit el speriat.

— Vreau să știu adevărul! am izbucnit eu printre lacrimi.

O femeie în vârstă s-a apropiat de mine și mi-a spus blând: — Doamnă, aici avem întâlniri pentru dependenții de jocuri de noroc. Soțul dumneavoastră vine aici de câteva luni…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Radu s-a ridicat și a venit lângă mine: — Îmi pare rău că nu ți-am spus… Mi-a fost rușine. Am pierdut bani la pariuri sportive și n-am știut cum să-ți spun. Am crezut că pot rezolva singur…

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat strâns. Toată furia și suspiciunea s-au transformat într-o durere surdă și grea. În acea seară am vorbit ore întregi despre tot ce ne apăsa: despre frică, despre rușine, despre neputință.

Au urmat luni grele. A trebuit să ne reconstruim încrederea pas cu pas. Am mers împreună la consiliere de familie, am discutat deschis despre bani și despre temerile noastre. Copiii au simțit că lucrurile se schimbă și au început să zâmbească din nou.

Dar rana aceea încă doare uneori. Mă întreb dacă voi putea vreodată să uit sentimentul acela de trădare și nesiguranță care m-a măcinat atâtea nopți.

Oare cât de mult putem ierta atunci când iubim? Și cât de mult putem reconstrui după ce adevărul iese la iveală?