Între Fiu și Noră: Inima unei Mame la Răscruce

— Mariana, nu mai pot! Ori pleacă el, ori plec eu cu copilul!
Cuvintele Anei, nora mea, au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Era dimineață devreme, dar tensiunea plutea în aer de zile întregi. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de plâns, ținându-l strâns pe Vlad, băiețelul de patru ani, care nu înțelegea de ce mama lui tremură și de ce tata, fiul meu, Sorin, trântește ușile și urlă la toată lumea.

Nu am fost niciodată o femeie slabă. Am crescut singură doi copii, după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident de muncă. Am tras din greu, am făcut naveta la fabrică, am pus mâncare pe masă și am ținut casa curată. Dar nimic nu m-a pregătit pentru momentul în care familia mea avea să se destrame sub același acoperiș.

Sorin, băiatul meu cel mare, a fost mereu sufletul meu. L-am crescut cu dragoste, dar și cu reguli. Poate prea multe reguli, poate prea multă dragoste. Când a cunoscut-o pe Ana, am simțit că viața lui se schimbă. Era mai vesel, mai deschis. Dar după ce s-au mutat la mine, ca să-și strângă bani pentru un apartament, lucrurile au început să se schimbe. Sorin a rămas fără serviciu, a început să bea, să se certe cu Ana din orice. Eu încercam să-i împac, să nu-l supăr pe el, să nu o rănesc pe ea. Dar nu poți mulțumi pe toată lumea.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, i-am auzit certându-se din nou. Sorin ridica vocea, Ana plângea. Am intrat în cameră și am încercat să-i liniștesc. — Sorine, te rog, nu mai țipa! — Mamă, tu nu vezi că ea mă provoacă? — Nu te mai băga, Mariana, nu ești de partea mea niciodată! Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să nu fiu de partea lui? E copilul meu! Dar și Ana e ca o fiică pentru mine, iar Vlad… Vlad e lumina ochilor mei.

A doua zi, Ana a venit la mine cu ochii umflați. — Nu mai pot, Mariana. Nu vreau ca Vlad să crească așa. Nu vreau să-l vadă pe Sorin urlând, nu vreau să-l vadă beat. Dacă nu se schimbă, plec. Am simțit că mă sufoc. Cum să-mi văd nepotul plecând? Cum să-mi las fiul singur, știind că se va pierde de tot?

Am încercat să vorbesc cu Sorin. — Mamă, nu mă înțelegi! Toată lumea e împotriva mea! — Sorine, te rog, gândește-te la Vlad. Gândește-te la Ana. — Nu-mi pasă! Dacă nu vă convine, plec eu! Dar nu a plecat. A rămas, zile întregi, închis în cameră, cu sticla lângă el. Ana se izola, Vlad devenea tot mai tăcut.

Într-o dimineață, când am văzut-o pe Ana împachetând hainele lui Vlad, am știut că nu mai pot amâna decizia. Am intrat la Sorin în cameră. — Sorine, trebuie să pleci. Nu mai merge așa. Ana și Vlad au nevoie de liniște. Eu… eu nu mai pot. S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat. — Tu mă dai afară din casa mea? — Nu e casa ta, e casa noastră, dar nu mai pot să văd cum vă distrugeți unul pe altul. Te rog, pentru Vlad, pentru Ana, pentru tine… pleacă o vreme. Poate găsești un loc de muncă, poate te liniștești. — Nu-mi vine să cred… Tu, mama mea…

A plecat fără să se uite înapoi. Am plâns toată noaptea, ascunsă în baie, să nu mă audă Ana sau Vlad. În zilele următoare, casa a devenit mai liniștită, dar și mai goală. Ana încerca să-și revină, Vlad a început să zâmbească din nou. Dar eu? Eu mă simțeam ca o trădătoare. Îmi sunam fiul, dar nu răspundea. Îi trimiteam mesaje, dar nu răspundea. Mă întrebam dacă am făcut bine, dacă nu cumva am pierdut totul încercând să salvez ce se mai putea salva.

Într-o seară, Ana mi-a spus: — Mariana, știu că ți-e greu. Dar ai făcut ce trebuia. Vlad are nevoie de liniște. Și Sorin… poate are nevoie să se regăsească. Am dat din cap, dar inima mea era sfâșiată.

Au trecut luni de atunci. Sorin încă nu vorbește cu mine. Am aflat de la prieteni că și-a găsit un serviciu, că încearcă să se lase de băut. Ana și Vlad sunt bine, dar eu trăiesc cu o rană care nu se vindecă. În fiecare seară mă uit la poza cu Sorin mic, cu ochii lui mari și senini, și mă întreb: oare am fost o mamă bună? Oare am făcut bine să-mi rog fiul să plece pentru binele celorlalți? Sau am pierdut totul?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că uneori dragostea de mamă înseamnă să lași să doară, să pierzi, să speri că într-o zi copilul tău va înțelege. Voi ce ați fi făcut în locul meu? E vina mea că am ales liniștea nepotului meu în locul fiului meu? Sau am făcut ceea ce trebuia?