Când casa devine străină: Povestea unui tată care a dat totul și a rămas singur

— Tata, nu mai e nevoie să vii săptămâna viitoare. Am mult de lucru la birou, și oricum, nu prea am timp…

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună rece prin telefon. Mă uit la ecranul mobilului, de parcă aș putea să-i văd chipul, să-i citesc gândurile. În camera mică din apartamentul meu din Bacău, tăcerea devine apăsătoare. Am muncit douăzeci și trei de ani în Germania, pe șantiere, în frig și ploaie, visând la ziua când mă voi întoarce acasă și copiii mei vor fi mândri de mine. Le-am trimis bani, le-am cumpărat apartamente, le-am plătit studiile. Dar acum, când în sfârșit am venit acasă, simt că nu mai am loc în viețile lor.

— Nu-i nimic, Ioana. Să ai grijă de tine, îi spun încercând să-mi ascund dezamăgirea.

Închid telefonul și mă prăbușesc pe canapea. Mă uit la poza de pe perete: eu, Maria și copiii, la mare, cu zâmbete largi și ochi strălucitori. Era înainte să plec. Atunci credeam că totul va fi bine dacă muncesc destul de mult.

Maria a plecat de lângă mine acum șapte ani. „Nu mai pot să trăiesc singură”, mi-a spus într-o seară ploioasă de noiembrie. „Copiii cresc fără tată, eu îmbătrânesc singură. Nu mai știu cine ești.” Am încercat să o conving să aștepte încă puțin, să mai strângem bani pentru casă, pentru copii. Dar ea a plecat. Și copiii au rămas cu ea.

Când m-am întors definitiv în țară, am găsit o familie pe care nu o mai recunoșteam. Ioana era deja la București, lucra la o firmă mare de avocatură. Rareș, băiatul meu, era student la Cluj și venea acasă doar de Crăciun. Maria avea alt bărbat. Eu eram un străin cu accent nemțesc, care nu știa ce glume se spun la masă și nu înțelegea ce seriale urmăresc copiii.

— Tata, nu mai e ca înainte, mi-a spus Rareș într-o seară când am încercat să-l iau în brațe. — Nu te supăra, dar… nu știu cum să vorbesc cu tine.

Am simțit atunci că tot ce am construit s-a prăbușit peste mine. Am muncit ca un rob pentru ei, am dormit în barăci înghețate, am mâncat conserve și am visat la mirosul de cozonac din casa noastră. Și acum? Acum sunt un musafir în propria mea familie.

Mă întâlnesc uneori cu vechii prieteni din cartier. Unii au rămas aici, au trăit greu, dar au fost lângă copiii lor. Alții au plecat ca mine și s-au întors cu bani, dar fără familie. Discutăm la o bere despre cum s-a schimbat lumea, despre cum copiii nu ne mai caută decât când au nevoie de bani sau acte semnate.

— Ai văzut ce a ajuns băiatul lui Ghiță? Nu-l mai recunoaște pe stradă! — zice Vasile.
— Și fata lui Nelu? A plecat în Anglia și nu mai vrea să audă de România…

Mă gândesc la Ioana și Rareș. Oare îi doare și pe ei distanța asta? Sau doar eu simt golul ăsta imens?

Într-o duminică friguroasă de februarie, încerc să-i adun pe toți la masă. Gătesc sarmale după rețeta Mariei, pun vinul bun pe masă și aprind lumânări. Ioana vine pentru o oră, cu telefonul lipit de palmă. Rareș întârzie și pleacă repede, că are „un proiect urgent”. Maria nu vine deloc.

— Tata, nu te supăra, dar nu mai suntem ca înainte. Avem viețile noastre acum… — îmi spune Ioana când pleacă.

Rămân singur la masă, cu sarmalele reci și vinul neatins. Mă uit la ceas: e aproape miezul nopții în Germania. Mă gândesc la colegii mei nemți care își petreceau serile cu familia, la mesele lor gălăgioase și pline de râsete. Eu am ales să muncesc pentru ai mei — dar oare ce am câștigat?

Într-o zi mă sună Rareș:
— Tata, ai putea să-mi trimiți niște bani? Trebuie să plătesc chiria și… știi tu cum e cu bursa.

Îi trimit fără să comentez. Dar după ce închid telefonul, mă simt gol pe dinăuntru. Oare asta a rămas din relația noastră? Un transfer bancar?

Într-o seară mă întâlnesc cu Maria la supermarket. E grăbită, dar mă privește cu milă.
— Nu te supăra pe copii. Nu știu cum să se apropie de tine. Ai lipsit prea mult…

Îmi vine să țip: „Am lipsit ca să le fie lor bine!” Dar tac. Poate că are dreptate.

Încep să merg la biserică duminica dimineața. Preotul vorbește despre iertare și despre răbdare. Mă rog pentru copiii mei, pentru sufletul meu obosit. Încerc să-i sun mai rar, să nu-i sufoc cu dorința mea de a fi aproape.

Într-o zi primesc un mesaj de la Ioana: „Tata, îmi pare rău că nu petrecem mai mult timp împreună. Poate ieșim la o cafea săptămâna viitoare?”

Speranța se aprinde timid în sufletul meu. Poate nu e totul pierdut. Poate că timpul vindecă ceva din rănile astea adânci.

Dar mă întreb mereu: dacă aș fi rămas acasă, dacă aș fi fost lângă ei când aveau nevoie de mine — ar fi fost altfel? Sau sacrificiul e mereu plătit cu singurătate?

Oare câți dintre noi au dat totul pentru familie și au rămas singuri? Ce înseamnă cu adevărat să fii părinte: să muncești pentru viitorul copiilor sau să fii prezent în viața lor?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…