Umbre din trecut: Întâlnirea care mi-a schimbat viața

— Anca!
Vocea aceea, tăioasă și totuși caldă, a tăiat aerul umed al parcului ca o lamă. M-am oprit brusc, iar mâna în care țineam bucata de pâine pentru rațe a tresărit și firimiturile s-au împrăștiat pe alee. Zina, nepoata mea de șase ani, m-a tras ușor de mânecă:
— Bunico, cine e domnul acela?
Am simțit cum mi se strânge inima. În fața mea, la doar câțiva pași, stătea Doru. Doru, cu părul încă negru, dar cu riduri adânci pe frunte, cu ochii aceia verzi pe care nu-i uitasem niciodată, deși mă străduisem patruzeci de ani să o fac.

M-am uitat la el ca la o fantomă. Parcă timpul se oprise. În jurul nostru, copiii alergau, părinții râdeau, dar pentru mine totul se estompase.
— Anca… nu-mi vine să cred!
Vocea lui tremura. M-am trezit zâmbind forțat, încercând să-mi recapăt controlul.
— Doru… Ce cauți aici?

Zina s-a ascuns după mine, privindu-l curioasă.
— Bunico, îl cunoști?
— Da, iubita mea… e un vechi prieten.

Adevărul era mult mai complicat. Doru fusese prima mea iubire, bărbatul pentru care eram gata să fug de acasă la optsprezece ani. Dar tata nu l-a acceptat niciodată. „Nu e de nasul tău, Anca! E fiu de bețiv, n-are viitor!” urlase tata într-o seară, când m-a găsit plângând în camera mea. Mama încerca să mă liniștească, dar era clar că nu avea curaj să i se opună lui tata.

Într-o noapte, Doru a venit la fereastra mea și mi-a spus să fugim împreună la București. Am ezitat. Mi-era frică. Am rămas. El a plecat. Și nu l-am mai văzut niciodată… până azi.

— Am venit să-mi văd sora, stă aici aproape, pe strada Lalelelor. Dar când te-am văzut… Anca, nu pot să cred că ești tu!

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: scrisorile pe care nu le-am mai primit niciodată, zvonurile că s-ar fi însurat cu alta, anii în care am încercat să-l uit, căsătoria cu Mihai, un om bun, dar pe care nu l-am iubit niciodată cu adevărat.

— Poate bem o cafea? Doar să povestim…

Zina s-a uitat la mine cu ochii mari:
— Bunico, mergem la cafea?

Am ezitat. Ce-o să spună Mihai dacă află? Dar Mihai nu mai era același de când cu boala. Era retras, tăcut, iar între noi se lăsase o tăcere grea, plină de regrete nespuse.

Am acceptat. Am mers la o cafenea mică, unde Doru mi-a povestit despre viața lui: două căsnicii eșuate, un fiu care nu-i vorbește, dorul de casă și de copilăria pe care am trăit-o împreună pe ulițele satului nostru.

— Știi, Anca… n-am încetat niciodată să mă gândesc la tine.

Am simțit cum mă înroșesc. Zina desena cu creionul pe un șervețel, neatentă la drama care se desfășura lângă ea.

— Doru, viața noastră a mers înainte. Eu am familie…

— Și eu am avut, dar niciodată n-a fost la fel.

M-am ridicat brusc:
— Trebuie să plecăm. Mihai ne așteaptă acasă.

Pe drum spre casă, Zina m-a întrebat:
— Bunico, de ce ești tristă?

Am zâmbit amar:
— Uneori, trecutul ne ajunge din urmă, draga mea.

Ajunsă acasă, Mihai stătea în fotoliu, privind pe geam. L-am privit cu alți ochi. Mi-am dat seama cât de mult îl neglijasem în ultimii ani, prinsă în rutina zilnică și în grija pentru Zina și fiica noastră, Irina.

Seara, când am culcat-o pe Zina, Irina m-a sunat:
— Mamă, ai pățit ceva? Pari agitată.

Am ezitat să-i spun adevărul. Cum să-i explic că trecutul meu nu e atât de simplu cum a crezut mereu? Că am iubit pe altcineva înainte de tatăl ei? Că am făcut alegeri din frică și nu din iubire?

În zilele următoare, Doru a început să-mi trimită mesaje. Îmi povestea despre el, despre regretele lui, despre cât de mult și-ar fi dorit să avem o viață împreună. Am început să mă gândesc la ce-ar fi fost dacă… Dacă aș fi avut curaj atunci? Dacă n-aș fi ascultat de tata? Dacă aș fi fugit cu el?

Într-o seară, Mihai m-a întrebat direct:
— Anca, ce se întâmplă cu tine? Ești absentă de câteva zile.

Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: despre Doru, despre întâlnire, despre regretele mele. Mihai a tăcut mult timp, apoi a spus:
— Și eu am regrete, Anca. Dar suntem aici, împreună. Nu vreau să te pierd.

Am simțit cum o povară mi se ridică de pe suflet. Am realizat că nu pot schimba trecutul, dar pot alege ce fac cu prezentul meu.

A doua zi i-am scris lui Doru: „Îți mulțumesc că ai apărut din nou în viața mea. Dar locul meu e aici, cu familia mea.”

M-am uitat la Zina cum se joacă în parc și m-am întrebat: Oare câți dintre noi trăim cu inima împărțită între trecut și prezent? Oare câți avem curajul să ne iertăm pentru alegerile făcute din frică?