Umbra de la marginea satului – povestea Anei din casa uitată de lume

— Nu te mai duce acolo, Ana! Oamenii spun că locul ăla e blestemat, mi-a strigat mama în acea dimineață de toamnă, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi împachetam ultimele haine într-o valiză veche. Am privit-o în ochi, încercând să-i spun că nu mai am de ales, că nu mai pot rămâne în casa în care fiecare colț îmi amintește de tata, de certurile lor, de copilăria mea ruptă între două lumi. Dar n-am spus nimic. Am ieșit pe ușă, lăsând în urmă mirosul de supă de pui și privirea ei plină de teamă și reproș.

Casa de la marginea satului, moștenită de la bunica, era o ruină. Pereții crăpați, acoperișul găurit, iar în jur, doar câmpuri și pădure. Când am ajuns, am simțit cum liniștea aceea apăsătoare mă strivește. Am tras adânc aer în piept și am început să curăț, să repar, să încerc să dau un sens nou vieții mele. Dar satul nu m-a primit cu brațele deschise. La magazin, femeile șușoteau când intram. Copiii mă priveau ca pe o ciudată. Preotul, părintele Ilie, m-a întrebat într-o zi, cu o privire iscoditoare:

— Ana, de ce nu te întorci la ai tăi? Ce cauți singură aici?

Am zâmbit amar:

— Poate că aici mă regăsesc, părinte. Sau poate fug de ceva ce nu pot schimba.

Nu a insistat, dar am simțit că nu mă crede. În fiecare seară, când stingea lumina, mă întrebam dacă nu cumva au dreptate. Dacă nu cumva locul acesta chiar aduce nenorociri. Într-o noapte, am auzit pași pe lângă casă. Inima mi-a sărit din piept. Am ieșit cu o lanternă, dar nu era nimeni. Doar vântul care bătea printre crengile uscate și un câine vagabond care m-a privit cu ochi triști.

A doua zi, la poartă a apărut Mircea, vecinul de peste câmp. Un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu mâinile crăpate de muncă și ochii obosiți.

— Ai nevoie de ajutor la acoperiș, mi-a spus scurt, fără să mă privească direct.

— Mulțumesc, dar mă descurc, am răspuns, deși știam că nu e adevărat.

A insistat și, încet-încet, a început să vină tot mai des. Îmi aducea lemne, mă ajuta cu fântâna, iar uneori stăteam pe prispă și vorbeam despre nimicuri. Am aflat că și el a pierdut pe cineva drag, că și el se simte străin în satul în care s-a născut. Între noi s-a legat o prietenie ciudată, plină de tăceri și priviri furișe.

Dar satul nu iartă ușor. Într-o zi, la magazin, am auzit-o pe tanti Veta spunând cu voce tare:

— Să vezi că fata asta o să-l bage pe Mircea în belele. Nu-i a bună cu ea, de când a venit parcă numai necazuri avem.

Am simțit cum mă înroșesc, cum furia și rușinea mă sufocă. Am ieșit fără să cumpăr nimic. În acea seară, Mircea a venit la mine cu o sticlă de vin și două pahare.

— Să nu-i asculți, Ana. Oamenii vorbesc din frică. Și eu am fost ca ei.

— Dar nu pot să trăiesc mereu cu ochii lor pe mine, Mircea. Nu pot să mă simt vinovată pentru că exist.

A tăcut. Apoi mi-a luat mâna în a lui:

— Poate că nu trebuie să le dovedești nimic. Poate că trebuie doar să te ierți pe tine.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Pentru ce trebuia să mă iert? Pentru că am fugit de acasă? Pentru că nu am avut curajul să-mi apăr mama de tata? Pentru că am ales singurătatea în locul unei vieți pe care nu mi-am dorit-o?

Într-o seară, mama a venit pe neașteptate. A intrat în curte cu pași mici, nesiguri.

— Ana, nu pot să dorm noaptea de grija ta. Oamenii spun că ai înnebunit, că te-ai apucat de vrăjitorii aici, singură.

Am izbucnit în plâns. Toată durerea, toată singurătatea, toată furia s-au revărsat din mine.

— Nu sunt nebună, mamă! Doar că nu mai pot trăi cu frica și rușinea pe care le-am simțit toată viața! Nu vreau să fiu ca tine, să rabd totul și să tac!

Mama m-a privit lung, apoi m-a îmbrățișat. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că nu mai sunt singură. Dar împăcarea nu a durat mult. Într-o dimineață, Mircea a fost găsit bătut în fața casei lui. Nimeni nu a spus nimic, dar toți știau cine fusese. Oamenii din sat nu voiau străini, nu voiau schimbare.

Am vrut să fug din nou. Să las totul și să plec unde nu mă cunoaște nimeni. Dar m-am oprit. Am rămas. Am început să vorbesc cu oamenii, să-i ajut la muncile câmpului, să merg la biserică. Încet-încet, zidurile s-au mai dărâmat. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat niciodată complet.

Astăzi, când privesc casa de la marginea satului, mă întreb dacă vreodată voi fi cu adevărat acasă undeva. Dacă oamenii pot ierta și accepta ceea ce nu înțeleg. Sau dacă, de fapt, cel mai greu este să te ierți pe tine însuți pentru tot ce ai lăsat în urmă.

Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că suntem străini chiar și în propria viață? Și cât curaj ne trebuie să ne acceptăm așa cum suntem?