Rugăciune în tăcerea spitalului: Cum m-a salvat credința când Ana lupta pentru viață

— Domnule Popescu, vă rog să așteptați aici. O să vă anunțăm noi când avem noutăți.
Vocea asistentei era calmă, dar rece, ca și cum ar fi repetat aceleași cuvinte de sute de ori. Ușa grea s-a închis în urma ei, lăsându-mă singur pe holul luminat slab, cu miros de dezinfectant și liniște apăsătoare. M-am așezat pe scaunul de plastic, simțind cum genunchii mi se înmoaie. Ana era dincolo de acea ușă, între viață și moarte, iar eu nu puteam face nimic.

Mi-am trecut mâinile peste față, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În minte îmi răsunau ultimele noastre cuvinte, înainte să o aducă ambulanța:
— O să fie bine, Mihai, mi-a șoptit ea, deși ochii îi trădau frica.
— Nu mă lăsa, Ana, te rog…

Nu am fost niciodată un om religios. Am crescut într-o familie unde credința era mai mult o formalitate, ceva ce făceai de Paște și de Crăciun. Dar în acea noapte, când fiecare secundă părea o eternitate, am început să mă rog. Nu știam exact cui sau cum, dar am simțit că trebuie să fac ceva, orice, ca să nu mă prăbușesc.

Pe hol, alți oameni așteptau în tăcere. O femeie în vârstă își frământa mâinile, un bărbat tânăr vorbea la telefon cu voce stinsă. Fiecare era prins în propriul coșmar. M-am ridicat și am început să merg de colo-colo, încercând să-mi amintesc momentele frumoase cu Ana: prima noastră întâlnire la librăria din centru, excursia la munte când am rămas blocați cu mașina, râsul ei când îi povesteam bancuri proaste.

Apoi, gândurile mi-au fost întrerupte de telefon. Era mama.
— Mihai, ce se întâmplă? Ai aflat ceva?
— Nu încă, mamă. Se operează… Nu știu cât mai rezist.
— Roagă-te, dragul meu. Dumnezeu nu ne lasă la greu.

Am oftat. Mama și tata s-au certat toată viața, dar când a murit tata, mama a găsit alinare în biserică. Eu am rămas cu revolta și neîncrederea. Dar acum, când Ana era pe muchie de cuțit, nu mai aveam nimic altceva.

Am închis ochii și am început să spun în gând „Tatăl nostru”, cuvintele pe care le știam din copilărie. Nu știu cât timp a trecut. Poate o oră, poate trei. La un moment dat, ușa s-a deschis și a apărut doctorul.

— Domnule Popescu?
Am sărit în picioare.
— Soția dumneavoastră e stabilă, dar încă e critic. Următoarele 24 de ore sunt decisive.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am mulțumit, dar nu mai știam dacă să plâng sau să sper.

În acea noapte, am rămas pe hol, refuzând să plec acasă. Am văzut cum o altă familie a primit vestea că fiul lor nu a supraviețuit. Am văzut o mamă care s-a prăbușit pe podea, urlând. Am văzut cum asistentele încercau să o ridice, dar nimeni nu putea să-i aline durerea.

În zori, a venit sora Anei, Ioana.
— Mihai, trebuie să mănânci ceva.
— Nu pot, Ioana. Dacă se trezește și nu sunt aici?
— Ana ar vrea să ai grijă de tine.

Am izbucnit în plâns. Ioana m-a îmbrățișat, iar pentru prima dată am simțit că nu sunt singur.

Au trecut două zile până când Ana a deschis ochii. Eram lângă patul ei, cu mâna ei în a mea.
— Mihai…
— Sunt aici, iubita mea.
— Am visat că mă țineai de mână și mă rugai pentru mine…

Am zâmbit printre lacrimi.
— Nu te-am lăsat nicio clipă.

După ce Ana a început să-și revină, am simțit că viața noastră nu va mai fi niciodată la fel. Am început să mergem împreună la biserică, nu pentru că așa „trebuie”, ci pentru că simțeam că acolo găsim liniște. Familia mea, care se destrămase după moartea tatălui, a început să se apropie din nou. Mama venea la noi în fiecare duminică, iar Ioana și soțul ei ne ajutau cu tot ce puteau.

Dar nu toți au înțeles schimbarea mea. Fratele meu, Radu, m-a sunat într-o seară:
— Ce-i cu tine, Mihai? De când te-ai apucat de biserică, nu mai ești același.
— Radu, nu e vorba doar de biserică. E despre a găsi ceva care să te țină în viață când totul se prăbușește.
— Eu cred că te amăgești.
— Poate. Dar pe mine m-a salvat.

Au fost luni grele de recuperare, cu certuri, frustrări și teamă că Ana nu va mai fi niciodată la fel. Dar am învățat să fim recunoscători pentru fiecare zi.

Acum, când mă uit la Ana cum doarme liniștită lângă mine, mă întreb: oare câți dintre noi trebuie să ajungem la marginea prăpastiei ca să ne dăm seama ce contează cu adevărat? Oare credința e doar o iluzie sau e singurul lucru care ne poate salva când nu mai avem nimic altceva?