Lacrimi pentru Ana: Când dragostea devine povară

— Mamă, ai trimis banii? Glasul Anei, fiica mea, răsună în telefon cu o nerăbdare care mă face să tresar. E trecut de ora zece seara, iar eu stau pe marginea patului, cu portofelul deschis și ochii înroșiți de plâns. Nu e prima dată când mă sună la ora asta, nici a doua. De fapt, a devenit un ritual: Ana mă sună doar când are nevoie de bani, iar eu, ca o mamă care nu știe să spună nu, mă grăbesc să-i trimit tot ce am, chiar dacă asta înseamnă să rămân fără nimic.

— Încă nu, Ana, dar mâine dimineață merg la bancă. Știi că pensia mea abia mi-a intrat… încerc să-i explic, dar mă întrerupe brusc.

— Mamă, nu mă interesează! Am nevoie ACUM! Nu înțelegi că am probleme? Dacă nu poți să mă ajuți, spune-mi direct!

Mă simt mică, neputincioasă. Îmi amintesc de zilele când Ana era mică, când venea la mine cu ochii mari și plini de speranță, când mă strângea în brațe și îmi spunea că sunt cea mai bună mamă din lume. Acum, tot ce primesc sunt reproșuri și cereri. Unde am greșit?

Soțul meu, Ion, a murit acum șapte ani. De atunci, Ana a devenit centrul universului meu. Am făcut totul pentru ea: am muncit două joburi ca să-i plătesc facultatea la București, i-am cumpărat hainele pe care și le dorea, am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenele, la orice bucurie personală. Totul pentru ca ea să aibă o viață mai bună. Dar, odată ajunsă la oraș, Ana s-a schimbat. A început să ceară tot mai mult, să compare mereu ce are ea cu ce au colegii ei, să-mi spună că nu-i ofer destul.

— Maria, nu mai poți continua așa, îmi spune adesea vecina mea, Lenuța, când mă vede plângând pe banca din fața blocului. Copilul tău trebuie să învețe să se descurce singur. Nu-i faci niciun bine dacă îi dai totul pe tavă.

Dar cum să nu-i dau? E copilul meu. Dacă nu eu, atunci cine?

Într-o seară, după ce i-am trimis ultimii bani din pensie, am rămas fără nimic. Am mâncat o felie de pâine cu margarină și am adormit cu stomacul gol. A doua zi, Ana m-a sunat din nou.

— Mamă, mai am nevoie de 300 de lei. Trebuie să plătesc chiria. Dacă nu, mă dau afară!

— Ana, nu mai am nimic. Chiar nu mai am…

— Nu-ți pasă de mine! Niciodată nu ți-a păsat! Ai grijă doar de tine!

Cuvintele ei m-au lovit ca un cuțit. Cum poate să spună asta? Tot ce am făcut a fost pentru ea. Am început să plâng în hohote, fără să mai pot respira. Am simțit că mă sufoc sub greutatea vinovăției și a neputinței.

În acea zi, am mers la biserică. M-am așezat pe o bancă și am început să mă rog. Doamne, unde am greșit? De ce s-a transformat iubirea mea într-o povară?

Preotul paroh, părintele Vasile, m-a văzut și s-a apropiat.

— Maria, ce te apasă?

I-am povestit totul. A ascultat în tăcere, apoi mi-a spus:

— Uneori, dragostea noastră pentru copii îi poate răni mai mult decât îi ajută. Dacă îi dai mereu totul, nu va învăța niciodată să lupte pentru el. Trebuie să-i lași spațiu să greșească, să cadă și să se ridice singură.

Am plecat de acolo cu inima grea. Cum să-mi las copilul să sufere? Cum să nu-i răspund la telefon când știu că are nevoie de mine?

În următoarele săptămâni, am încercat să-i spun „nu”. De fiecare dată când Ana mă suna, încercam să-i explic că nu pot să-i mai trimit bani. Reacțiile ei au fost tot mai violente: țipete, amenințări că nu o să mă mai caute niciodată, mesaje pline de ură.

Într-o zi, am primit un mesaj de la ea: „Să nu mă mai suni niciodată! Pentru mine ai murit!”

Am căzut în genunchi în mijlocul sufrageriei. Am simțit că mi se rupe sufletul. Să fiu oare o mamă atât de rea? Să fiu vinovată că am iubit prea mult?

Au trecut luni de atunci. Ana nu m-a mai sunat. La început, fiecare zi era un chin. Mă uitam la telefon, sperând să văd numele ei pe ecran. Apoi, încet-încet, am început să mă ridic. Am ieșit din nou cu Lenuța la plimbare, am început să citesc, să merg la biserică. Am descoperit că pot trăi și fără să fiu mereu la dispoziția cuiva.

Dar dorul de Ana nu trece. În fiecare seară, mă rog pentru ea. Mă întreb dacă e bine, dacă are ce mânca, dacă e fericită. Și mă întreb, iar și iar: Oare am greșit iubind-o prea mult? Sau prea puțin? Cât de mult poți sacrifica din tine pentru copilul tău înainte să te pierzi cu totul?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că nu sunt singură. Sunt atâtea mame ca mine, care își pun aceeași întrebare: Poți iubi un copil atât de mult încât să-l pierzi? Voi ce ați face în locul meu?