Când fiica mea a devenit o străină: Povestea unei mame care nu mai recunoaște familia

— Nu pot să cred că nici măcar nu ai venit la aniversarea tatălui tău! Ai uitat cine suntem? vocea mea tremura, răsunând în bucătăria mică, unde mirosul de cozonac proaspăt se amesteca cu amărăciunea din suflet.

Irina, fiica mea, stătea cu ochii în telefon, departe, de parcă nici nu mă auzea. De fapt, nici nu era aici. Vorbeam cu ea la telefon, dar distanța dintre noi era mai mare decât cei 300 de kilometri care ne despărțeau. Era ca și cum vorbeam cu o străină.

— Mamă, ți-am spus că nu pot veni. Vlad are o întâlnire importantă la serviciu și trebuie să fiu lângă el. Nu înțelegi niciodată, răspunse ea, vocea rece, fără urmă de regret.

Am închis ochii, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În urmă cu doar câțiva ani, Irina era sufletul casei. Râdea, gătea cu mine, îmi povestea totul. Acum, de când s-a măritat cu Vlad, parcă s-a transformat. Nu mai venea acasă decât rar, nu mai suna decât în grabă, iar la fiecare discuție, simțeam că mă judecă. Vlad, ginerele meu, era mereu prezent în umbra ei, ca o barieră între noi.

— Tu nu vezi că Vlad te controlează? Că te-ai îndepărtat de noi? am izbucnit într-o zi, când a venit pe fugă să ia niște acte din pod.

— Mamă, nu mai dramatiza! Vlad mă susține, nu mă controlează. Poate dacă ai încerca să-l cunoști mai bine… Dar nu, tu tot timpul ai ceva de comentat!

Am rămas fără cuvinte. Îmi simțeam inima strânsă ca într-o menghină. Soțul meu, Gheorghe, încerca să mă liniștească, dar și el era rănit. La aniversarea lui de 60 de ani, masa era întinsă, rudele veniseră din toate colțurile țării, dar locul Irinei era gol. Toți întrebau de ea, iar eu nu știam ce să răspund. M-am simțit umilită, ca și cum nu mai aveam niciun rost.

— Lasă, Marioara, copiii au viața lor. Poate că așa e normal, mi-a spus Gheorghe într-o seară, după ce oaspeții au plecat și casa a rămas pustie.

— Nu, nu e normal! Noi am crescut-o cu dragoste, am făcut sacrificii, iar acum nici măcar nu mai suntem importanți pentru ea? Ce fel de familie mai suntem?

În fiecare zi mă întrebam unde am greșit. Poate am fost prea protectoare, poate am pus prea multă presiune pe ea să fie „fata perfectă”. Sau poate Vlad chiar avea o influență toxică asupra ei. Îl vedeam mereu serios, distant, niciodată nu zâmbea când venea pe la noi. Vorbea puțin, dar privirea lui tăioasă mă făcea să mă simt mică. Irina părea mereu tensionată lângă el, dar când încercam să vorbesc cu ea despre asta, se închidea și mai tare.

Într-o zi, am primit un mesaj de la ea: „Mamă, te rog să nu mă mai suni atât de des. Am nevoie de spațiu. Vlad spune că trebuie să învăț să fiu independentă.” Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum să nu-mi sun copilul? Cum să nu-mi pese?

Am început să mă gândesc la vremurile când eram toți împreună. Sărbătorile, când Irina se cuibărea la pieptul meu și îmi spunea că nu vrea să plece niciodată de acasă. Acum, nici măcar de Crăciun nu mai venea. Trimitea un cadou prin curier și un mesaj sec: „Sărbători fericite!”

Vecina mea, Viorica, încerca să mă consoleze:

— Lasă, Marioara, așa-s tinerii azi. Nu mai țin la familie ca pe vremuri. Au alte priorități.

Dar eu nu puteam accepta asta. Pentru mine, familia era totul. Am crescut cu ideea că părinții și copiii trebuie să fie uniți, să se ajute la greu, să se bucure împreună la bine. Ce s-a întâmplat cu valorile astea?

Într-o zi, am decis să merg la București, să o văd pe Irina. Nu i-am spus nimic, am vrut să-i fac o surpriză. Când am ajuns la apartamentul lor, Vlad mi-a deschis ușa. M-a privit rece, fără să mă invite înăuntru.

— Irina nu e acasă. E la serviciu. Dacă vrei, poți să o aștepți la cafeneaua din colț, mi-a spus sec.

Am simțit că nu sunt dorită. Am plecat cu inima frântă. Am stat două ore la cafenea, privind pe geam cum oamenii trec grăbiți, fiecare cu viața lui. Irina nu a venit. Mi-a trimis un mesaj: „Mamă, nu pot să vin azi. Sunt foarte ocupată. Data viitoare anunță-mă din timp.”

Am plâns tot drumul spre casă. Mă simțeam ca o povară, ca un obiect vechi de care nu mai are nimeni nevoie. Gheorghe m-a găsit plângând în bucătărie.

— Marioara, nu te mai chinui. Poate că trebuie să-i lași să-și trăiască viața. Poate că, într-o zi, își va da seama ce a pierdut.

Dar eu nu pot să renunț. Nu pot să accept că fiica mea a devenit o străină. Nu pot să cred că familia nu mai contează. Mă întreb în fiecare seară: oare chiar trebuie să mă împac cu gândul că nu mai am o fiică? Sau mai există speranță să ne regăsim?

Poate că nu sunt singura care trece prin asta. Poate că și alte mame simt aceeași durere. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să mergeți mai departe când familia se destramă sub ochii voștri?