Rușinea care doare: Povestea unei mame românce și lupta pentru demnitate

— Mamă, te rog, nu veni îmbrăcată așa la aniversarea lui Vlad. Te rog, încearcă să nu… să nu atragi atenția.

Cuvintele Irinei mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria mea mică, cu faianța scorojită și mirosul de cafea tare plutind în aer, și mă uitam la ea cum își frământa mâinile. Avea ochii în pământ, iar vocea îi tremura. Pentru o clipă am crezut că visez, că nu poate fi adevărat ce aud. Dar era. Fiica mea, Irina, îmi cerea să mă ascund, să nu fiu eu însămi, ca să nu o fac de rușine în fața noii ei familii, familia soțului ei, oameni cu bani, cu case mari și haine scumpe.

— Irina, ce vrei să spui? Am întrebat, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Mamă, știi că țin la tine, dar… nu vreau să creadă familia lui Radu că… că nu ai grijă de tine. Că nu ai… nu știu, că nu ești ca ei. E important pentru mine, înțelegi?

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la mâinile mele muncite, la bluza veche pe care o purtam de ani de zile, la pantofii mei tociți. Da, nu aveam bani de haine noi. Pensia abia îmi ajungea de la o lună la alta. Dar niciodată nu m-am gândit că fiica mea se va rușina cu mine.

— Irina, eu sunt mama ta. Nu pot fi altcineva. N-am avut niciodată bani de haine scumpe, dar te-am crescut cum am știut mai bine.

Ea a oftat, evitându-mi privirea.

— Știu, mamă, dar lumea judecă. Și eu… vreau să mă simt și eu ca ceilalți. Să nu fiu mereu fata săracă.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toată viața am tras pentru ea, am muncit la fabrica de confecții până mi-au sângerat degetele, doar ca să aibă ea tot ce-i trebuie. Am renunțat la visele mele, la concedii, la haine noi, la orice bucurie, doar ca să-i fie ei bine. Și acum, când ar fi trebuit să culeg roadele, să mă bucur de dragostea și recunoștința ei, primesc rușine.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am tot gândit la copilăria Irinei, la serile când îi citeam povești la lumina unei veioze vechi, la zilele când îi coseam rochițe din resturi de material aduse de la fabrică. La cât de fericită era când îi făceam clătite duminica, chiar dacă nu aveam decât gem de prune. Oare toate astea nu mai însemnau nimic?

A doua zi am mers la piață și am cumpărat o eșarfă nouă, ieftină, dar colorată. Am încercat să-mi aranjez părul cât de bine am putut și am îmbrăcat cea mai bună rochie pe care o aveam. Când am ajuns la vila socrilor Irinei, am simțit cum mă apasă privirile lor reci. Doamna Lungu, mama lui Radu, m-a măsurat din cap până-n picioare și a zâmbit forțat.

— Bună ziua, doamnă Maria. Ce bine că ați putut veni, a spus ea, dar tonul era sec.

Irina m-a tras deoparte.

— Mamă, ai grijă să nu vorbești prea mult despre… problemele tale. Știi tu, pensia, facturile…

Am simțit cum mă sufoc. M-am așezat într-un colț și am privit cum Irina râdea cu socrii ei, cum încerca să pară una de-a lor. M-am simțit invizibilă, ca o pată pe fața ei perfectă. La un moment dat, Vlad, nepotul meu, a venit la mine.

— Bunica, de ce ești tristă? Nu-ți place aici?

L-am strâns în brațe și mi-au dat lacrimile.

— Ba da, puiule, dar mi-e dor de vremurile când eram doar noi doi și mama ta acasă.

El m-a privit mirat.

— Dar eu te iubesc așa cum ești, bunico! Și mama te iubește, doar că… vrea să fie și ea ca ceilalți.

Cuvintele lui m-au durut și mai tare. Am plecat devreme de la petrecere, cu sufletul frânt. Acasă, am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă sărăcia mea a fost o povară prea mare pentru Irina. Dacă dragostea mea nu a fost de ajuns.

În zilele următoare, Irina nu m-a sunat. M-am simțit tot mai singură. Vecina mea, tanti Viorica, a venit la mine cu o plăcintă caldă.

— Ce ai, Mario, că te văd abătută?

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a luat de mână.

— Să nu-ți fie rușine, fată dragă! Sărăcia nu-i o vină. Să-ți fie rușine dacă ai fi fost rea sau leneșă. Dar tu ai muncit o viață pentru fata ta. Să nu lași pe nimeni să-ți ia demnitatea!

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am decis să-i scriu Irinei o scrisoare. I-am spus tot ce simt: durerea, rușinea, dar și dragostea mea necondiționată. I-am spus că nu pot fi altcineva decât mama ei, cu bune și cu rele. Că aș vrea să fie mândră de mine, nu să mă ascundă.

După câteva zile, Irina a venit la mine acasă. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă, iartă-mă! Am fost proastă și superficială. Mi-a fost frică să nu mă respingă familia lui Radu, dar am uitat cine sunt cu adevărat. Tu ești tot ce am mai bun pe lume!

Am plâns amândouă mult timp în brațe. Nu știu dacă rana se va vindeca vreodată complet, dar știu că am făcut tot ce am putut ca mamă. Și poate, într-o zi, Irina va înțelege cu adevărat cât valorează dragostea unei mame.

Oare cât de mult contează banii și aparențele în fața iubirii adevărate? Voi ați simțit vreodată rușinea sau respingerea celor dragi din cauza lipsurilor materiale?