Cinci ani de tăcere: Între familie și datorie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu tăcerea asta între noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își aprindea absent o țigară pe balcon.

Era a cincea iarnă de când părinții lui Vlad ne ceruseră ajutorul. O sumă mare, aproape toată economiile noastre de atunci, bani strânși cu greu, cu gândul la un apartament mai mare, la un viitor pentru fetița noastră, Ilinca. Atunci, Vlad nu a clipit. „Sunt ai mei, nu pot să-i las la greu”, mi-a spus, iar eu am acceptat, deși inima îmi bătea cu teamă. Mama mea, Mariana, a fost categorică: „Să nu te aștepți să-i mai vezi vreodată!”

Au trecut anii, iar banii nu s-au mai întors. La început, am sperat. Apoi, am început să evit subiectul. Vlad devenise tot mai retras, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: familia mea, care mă acuza că am fost naivă, și familia lui, care nu mai aducea niciodată vorba despre datorie. Într-o seară, mama a venit la noi, cu ochii plini de reproș:

— Irina, nu poți să lași lucrurile așa. Nu e drept! Voi ați muncit pentru banii ăia. Dacă nu-i ceri, o să creadă că sunteți proști!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad, care asculta din bucătărie, a intrat brusc în cameră:

— Mamă, nu mai vreau să aud discuția asta! Sunt părinții mei, nu pot să le cer banii înapoi. Au avut nevoie, i-am ajutat. Gata!

Mama a plecat trântind ușa, iar eu am rămas cu Vlad, fiecare în colțul lui de cameră, cu privirile pierdute. În acea noapte, nu am dormit. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la visele noastre amânate, la Ilinca, care întreba mereu de ce nu avem și noi o casă cu grădină, ca prietena ei, Daria.

Într-o dimineață, Ilinca a venit la mine cu un desen:

— Mami, aici suntem noi trei, iar aici e casa noastră mare, cu un câine și un leagăn. Când o să avem și noi așa?

Mi-au dat lacrimile. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că visul ei a fost dat pe datorie? Că familia, uneori, doare?

Într-o duminică, la masa de prânz, am încercat să deschid subiectul cu Vlad:

— Vlad, nu vreau să ne certăm, dar nu pot să nu mă gândesc la banii ăia. Mama are dreptate, am muncit amândoi pentru ei. Nu simți că ne-am pierdut și pe noi în povestea asta?

Vlad a tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Irina, dacă le cer banii, îi umilesc. Știi cât de greu le-a fost să ne ceară? Tata încă nu doarme nopțile de rușine. Prefer să pierd banii decât să-i pierd pe ei.

— Dar pe noi? Pe noi nu ne pierzi? am întrebat, cu vocea stinsă.

A ridicat din umeri, neputincios. Am simțit că nu mai am aer. În seara aceea, am ieșit la plimbare singură. Am trecut pe lângă blocul părinților lui Vlad. Luminile erau stinse. M-am gândit la soacra mea, Ana, care mă sunase de ziua mea și îmi spusese doar: „Să fii sănătoasă, Irina”. Atât. Nicio vorbă despre bani, nicio mulțumire.

În săptămânile următoare, tensiunea a crescut. Mama mă suna zilnic:

— Irina, nu te lăsa! Dacă nu-ți aperi drepturile acum, o să regreți toată viața!

Vlad devenise tot mai tăcut. Într-o seară, l-am găsit plângând în baie. Nu l-am văzut niciodată așa. M-am așezat lângă el pe gresie.

— Vlad, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să trăiesc cu sentimentul că am fost folosiți. Ce facem?

— Nu știu, Irina. Nu știu…

Într-o zi, am primit un plic în cutia poștală. Era de la Ana. O scrisoare scurtă: „Nu avem cum să vă dăm banii acum. Ne pare rău. Vă iubim.” Atât. Fără explicații, fără promisiuni.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am plâns toată noaptea. A doua zi, am mers la mama. I-am dat scrisoarea. A citit-o și a oftat:

— Ți-am spus eu…

— Mamă, nu mai pot. Nu vreau să mă cert cu Vlad din cauza banilor. Dar nici nu pot să uit. Ce să fac?

Mama m-a privit lung:

— Tu știi ce e mai important pentru tine: liniștea sau dreptatea?

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Vlad mă aștepta pe canapea, cu Ilinca în brațe. S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Irina, hai să încercăm să fim bine. Fără bani, fără certuri. Doar noi trei.

Am dat din cap, dar în sufletul meu războiul nu se terminase. În fiecare zi mă întreb: oare cât valorează liniștea? Oare sângele chiar e mai gros decât banii? Sau uneori, tocmai banii arată cât de subțire e legătura dintre oameni?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?