Când masca iubirii cade: Lupta pentru locul meu într-o familie nouă

— Nu ești mama mea! strigă Ana, cu ochii plini de lacrimi și furie, trântind ușa camerei în urma ei. Am rămas în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum fiecare cuvânt al ei îmi sfâșie sufletul. Era a treia oară săptămâna asta când auzeam aceleași vorbe, dar de fiecare dată durerea era la fel de ascuțită. Mă numesc Irina și, de patru ani, încerc să-mi găsesc locul într-o familie care nu mă vrea cu adevărat.

Când l-am cunoscut pe Radu, am crezut că viața îmi oferă o a doua șansă. El era cald, atent, iar fetele lui, Ana și Ilinca, păreau deschise și curioase. Eu veneam cu Vlad, băiatul meu de zece ani, timid și retras după divorțul meu cu Sorin. Ne-am mutat împreună într-un apartament cu trei camere din București, cu pereți subțiri și vise mari. În primele luni, am gătit împreună, am râs la filme și am încercat să ne cunoaștem. Dar încet-încet, sub masca armoniei, au început să apară fisuri.

Ana, cea mare, avea paisprezece ani și o privire tăioasă. Nu mă accepta, oricât încercam să mă apropii. Ilinca, mai mică, era când caldă, când rece, iar Vlad se simțea tot mai izolat. Radu încerca să fie mediator, dar adesea părea că nu vrea să supere pe nimeni și, astfel, nu lua niciodată o poziție clară. Într-o seară, după ce am încercat să discut cu Ana despre notele ei slabe la matematică, am auzit-o spunându-i la telefon mamei ei: „Nu suport să stau cu Irina. De ce trebuie să fie aici?”

M-am prăbușit pe canapea, cu ochii în lacrimi. Vlad a venit lângă mine și m-a luat de mână. „Mami, putem să plecăm acasă?” m-a întrebat, iar inima mi s-a strâns. Unde era acasă? Aici, unde nu eram dorită? Sau în garsoniera veche, unde eram doar noi doi, dar lipsiți de speranță?

Conflictele au devenit tot mai dese. Fetele nu voiau să împartă baia cu Vlad. Se certau pe telecomandă, pe spațiul din frigider, pe cine spală vasele. Orice încercare de a impune reguli era întâmpinată cu ostilitate. Radu încerca să le explice că trebuie să fim o familie, dar de fiecare dată cedam eu, ca să nu stric atmosfera. Într-o zi, am găsit-o pe Ana plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Ana, pot să intru?

— Nu vreau să vorbesc cu tine! Niciodată n-o să fii mama mea! De ce nu înțelegi?

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, privind luminile orașului. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva Vlad suferea din cauza deciziei mele. Într-o seară, după o ceartă între copii, Radu mi-a spus:

— Irina, trebuie să ai răbdare. Fetele sunt încă afectate de divorțul meu cu Simona. Nu e vina ta.

— Dar nici a lui Vlad nu e! am izbucnit eu. Și el suferă. Parcă nu mai suntem o familie, ci două tabere care se luptă pentru teritoriu.

Radu a tăcut. Apoi a ieșit la o bere cu prietenii, lăsându-mă singură cu gândurile mele. În acea noapte, Vlad a venit la mine în pat și m-a întrebat:

— Mami, de ce nu ne iubesc?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că nu pot să-i ofer liniștea pe care o merită. Am început să mă îndoiesc de mine, de deciziile mele, de tot ce construisem. La școală, Vlad devenise mai retras, iar diriginta m-a chemat la o discuție.

— Doamnă Irina, Vlad e un copil bun, dar pare trist. S-a schimbat ceva acasă?

Am dat din umeri și am mințit că totul e în regulă. Dar nu era. Simona, fosta soție a lui Radu, mă privea cu răceală la fiecare întâlnire de la școală. Odată mi-a spus:

— Să nu crezi că poți să le iei locul fetelor mele. Ele au o mamă.

Am simțit că mă sufoc. Eram prinsă între două lumi: una care mă respingea și alta care avea nevoie de mine. Vlad era tot mai abătut, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ana, am izbucnit:

— Ce vrei de la mine? Să dispar? Să nu mai încerc?

Ana m-a privit cu ochii mari, apoi a fugit în camera ei. Radu a venit la mine și mi-a spus:

— Poate ar trebui să ne gândim dacă nu cumva grăbim lucrurile. Poate copiii au nevoie de mai mult timp.

— Sau poate nu vor niciodată să mă accepte, am șoptit eu.

Au trecut luni de zile în care am încercat totul: terapie de familie, ieșiri împreună, discuții interminabile. Uneori părea că facem progrese, alteori totul se prăbușea din nou. Vlad a început să meargă la un club de șah, unde și-a făcut prieteni. Ana a luat premiu la un concurs de desen și, pentru prima dată, m-a lăsat să-i admir lucrarea. Ilinca mi-a cerut ajutorul la teme. Dar momentele acestea erau rare și fragile.

Într-o seară, după ce toți copiii adormiseră, am stat pe balcon cu Radu și am privit orașul. L-am întrebat:

— Crezi că vom fi vreodată o familie adevărată?

El m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Nu știu, Irina. Dar știu că nu vreau să renunț la noi.

M-am gândit mult la asta. Poate că familia nu înseamnă mereu armonie și iubire necondiționată. Poate că e o luptă continuă pentru acceptare și înțelegere. Dar cât timp merită să lupți? Și când știi dacă ai câștigat sau ai pierdut?

Oare câți dintre noi trăim cu masca iubirii pe față, sperând că într-o zi va deveni realitate? Voi ce ați face în locul meu?