Douăzeci de Ani de Tăcere: O Propunere Care Îmi Răstoarnă Viața

— Nu pot să cred că ai avut curajul să apari după atâția ani, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa veche scârțâia în urma lui. Era prima dată când îl vedeam față în față după douăzeci de ani. Douăzeci de ani de tăcere, de întrebări fără răspuns, de nopți în care mă întrebam dacă am făcut bine să plec, dacă Radu va înțelege vreodată de ce am ales să-l cresc singură.

Vlad s-a așezat pe scaunul din bucătărie, același scaun pe care îl ocupa mereu când încă eram împreună. S-a uitat la mine cu ochii aceia reci, dar obosiți, și a spus pe un ton aproape șoptit:

— Am venit cu o propunere. Știu că nu mă mai suporți, dar e vorba de Radu. Apartamentul meu din Drumul Taberei… poate fi al lui. Dar cu o condiție: să ne recăsătorim.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi adun gândurile. Cum putea să-mi ceară așa ceva? După tot ce mi-a făcut, după toate certurile, după nopțile în care m-a lăsat plângând, după anii în care nu a întrebat niciodată de fiul lui?

— Tu glumești, nu? am întrebat, încercând să-mi ascund furia.

— Nu glumesc, Ana. Știu că nu mă poți ierta, dar vreau să-i las ceva lui Radu. Și… poate că merităm o a doua șansă. Suntem amândoi singuri, nu?

M-am uitat la el, încercând să-i citesc intențiile. Era același Vlad pe care îl știam: orgolios, manipulator, dar cu o carismă care te făcea să uiți, pentru o clipă, tot răul. Am simțit o furie veche, mocnită, care se amesteca cu o vinovăție ciudată. Oare nu-i datoram lui Radu o viață mai bună? Oare nu trebuia să fac orice pentru el?

În seara aceea, după ce Vlad a plecat, m-am prăbușit pe canapea. Radu, care avea deja 22 de ani, a venit lângă mine.

— Ce-a vrut tata? m-a întrebat, cu voce joasă, evitându-mi privirea.

— Nimic important, am mințit. Dar el a simțit că ceva nu e în regulă.

— Mama, nu mai sunt copil. Spune-mi adevărul.

Am oftat și i-am povestit totul. Radu a rămas tăcut, cu pumnii strânși. Știam cât de mult și-a dorit mereu să aibă o casă a lui, să nu mai stea cu chirie, să nu mai depindă de nimeni. Dar știam și cât de mult îl durea absența tatălui său.

— Nu vreau nimic de la el, a spus, după o tăcere lungă. Nu vreau să te văd suferind din nou pentru mine.

— Nu e vorba doar de mine, Radu. E viitorul tău. Poate că ar trebui să mă sacrific încă o dată…

— Nu! a izbucnit. Nu mai vreau sacrificii. Vreau să fii fericită, mama. Nu mai vreau să te văd plângând noaptea, crezând că nu știu.

Am simțit cum mi se rupe inima. Îmi doream să-i pot oferi totul, dar nu voiam să mă pierd pe mine încă o dată. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, gândindu-mă la anii în care am fost doar eu și el, la serile în care îi citeam povești, la zilele în care îl luam de la școală și încercam să-i ascund lacrimile mele.

A doua zi, mama mea a venit în vizită. Când i-am povestit totul, a început să plângă.

— Ana, gândește-te bine. Un apartament în București nu se găsește ușor. Poate că Vlad s-a schimbat. Poate că poți să-l suporți pentru binele lui Radu.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? am întrebat, simțind că mă sufoc.

— Tu ești mamă. Asta contează.

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care trebuia să mă sacrific mereu, să fiu „mamă bună”, și alta în care aveam dreptul să fiu și eu fericită, să nu mai trăiesc cu frica și umilința de altădată.

În zilele care au urmat, Vlad a început să mă sune insistent. Îmi trimitea mesaje lungi, în care încerca să mă convingă că s-a schimbat, că nu mai e bărbatul violent și rece de altădată. Dar eu știam prea bine cât de ușor poate masca adevărul.

Într-o seară, am ieșit cu prietena mea, Ioana. I-am povestit totul, iar ea m-a privit lung.

— Ana, nu te întoarce la el. O casă nu merită sufletul tău. Radu e mare, se va descurca. Tu ai dreptul la liniște. Nu lăsa trecutul să te tragă înapoi.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc, la toate mamele care au renunțat la ele pentru copii, la toate compromisurile pe care le-am făcut de-a lungul vieții. Oare chiar nu meritam mai mult?

Într-o dimineață, am luat o decizie. L-am sunat pe Vlad și i-am spus răspicat:

— Nu accept. Radu nu are nevoie de apartamentul tău cu prețul fericirii mele. Dacă vrei să-i lași ceva, fă-o pentru el, nu ca să mă controlezi din nou.

A tăcut. Apoi a închis. Știam că nu va mai reveni. Și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit o liniște ciudată, dar eliberatoare.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte dintre noi ne pierdem pe drum, încercând să fim totul pentru ceilalți? Oare chiar trebuie să alegem mereu între noi și copiii noștri? Sau există o cale de mijloc, în care să nu ne sacrificăm sufletul pentru un acoperiș deasupra capului?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?