Umbre peste casa noastră: Povestea unei familii sfâșiate de dependență

— Irina, du-te la culcare, te rog! vocea mamei răsuna spartă, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o povară. Era trecut de miezul nopții, iar eu, la doar paisprezece ani, stăteam în pragul bucătăriei, cu inima bătându-mi nebunește. Lumina galbenă scălda chipul mamei, iar lacrimile îi curgeau pe obraji, amestecându-se cu urmele de rimel. Pe masă, o sticlă de vin aproape goală și două pahare, deși tata nu mai era acasă de câteva zile.

— Mamă, te rog, nu mai bea… Nu vezi că nu te ajută? am șoptit, cu vocea tremurândă. Știam că nu trebuia să spun nimic, dar nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc.

Ea a ridicat privirea spre mine, ochii ei verzi, odinioară plini de viață, acum goi, obosiți. — Irina, nu înțelegi… Nu poți să înțelegi. Lasă-mă, te rog.

Am rămas acolo, în ușă, neștiind dacă să fug sau să mă apropii. În camera cealaltă, fratele meu mai mic, Vlad, dormea liniștit, fără să știe că lumea noastră se prăbușea încet, dar sigur. Tata plecase iarăși „la muncă” în Germania, dar știam cu toții că nu va trimite bani prea curând. De fiecare dată când pleca, mama se afunda tot mai mult în singurătate și alcool.

A doua zi dimineață, am găsit-o dormind pe canapea, cu televizorul pornit și sticla răsturnată pe covor. Am strâns totul în liniște, am pregătit micul dejun pentru Vlad și am plecat la școală, cu stomacul strâns de griji. La ore, nu puteam să mă concentrez. Colegii râdeau, povesteau despre vacanțe și planuri, dar eu nu puteam decât să mă gândesc la mama. Oare se va trezi? Oare va fi bine?

Seara, când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama în bucătărie, cu ochii roșii și fața palidă. — Irina, trebuie să vorbim, a spus ea, încercând să-și ascundă vocea răgușită. M-am așezat la masă, simțind cum mă cuprinde frica.

— Știu că nu-ți place ce fac, dar nu pot altfel. Tata nu mai vine acasă, nu mai sună, nu mai trimite bani. Nu știu cum să mă descurc. Am încercat să mă angajez, dar nu mă primește nimeni. Sunt obosită, Irina. Atât de obosită…

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile, dar m-am abținut. — Mamă, trebuie să găsim o soluție. Nu putem trăi așa. Vlad are nevoie de tine. Și eu am nevoie de tine.

A oftat adânc și a dat din cap. — O să încerc. Promit.

Dar promisiunile ei se spărgeau mereu în fața realității. Zilele treceau greu, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietena mea cea mai bună, Roxana, încerca să mă ajute, dar nu putea înțelege cu adevărat. — Irina, de ce nu vorbești cu cineva? Cu un profesor, cu o asistentă socială? Poate te pot ajuta.

— Nu vreau să știe nimeni. Mi-e rușine, Roxana. Nu vreau să râdă lumea de mine, i-am răspuns, simțind cum mă sufocă rușinea.

Într-o seară, când mama nu s-a întors acasă, am intrat în panică. Am sunat-o de zeci de ori, dar nu răspundea. Am ieșit pe stradă, cu Vlad de mână, căutând-o prin barurile din cartier. O găsisem, în cele din urmă, pe o bancă, cu capul plecat și palmele tremurânde.

— Irina… Vlad… Ce căutați aici? a murmurat ea, rușinată.

— Hai acasă, mamă. Te rog. Nu mai pot… Nu mai pot să fiu mama ta, când tu ar trebui să fii mama mea!

Cuvintele mi-au scăpat fără să vreau. Mama a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. În noaptea aceea, am adormit toți trei în același pat, ținându-ne de mână, ca și cum am fi putut alunga demonii care ne urmăreau.

Au urmat luni grele. Mama a încercat să se lase de băut, a mers la consiliere, dar recăderile erau dese. Tata a sunat într-o zi, spunând că nu se mai întoarce. Am simțit că lumea mea se prăbușește. Vlad a început să aibă coșmaruri, să plângă noaptea. Eu am început să lipsesc de la școală, să mă închid în mine.

Într-o zi, profesoara de română, doamna Popescu, m-a chemat la ea după ore. — Irina, știu că treci printr-o perioadă grea. Dacă ai nevoie de ajutor, să știi că sunt aici. Nu trebuie să porți totul singură.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată, am simțit că cineva mă vede cu adevărat. Am început să merg la consiliere la școală, să vorbesc despre ce simt. Încet-încet, am învățat să nu-mi mai fie rușine. Mama a continuat să lupte cu dependența, cu zile bune și zile rele. Vlad a început să zâmbească din nou.

Acum, la optsprezece ani, mă uit în urmă și mă întreb: oare câți copii ca mine există în România? Câți trăiesc cu frica în suflet, cu rușinea și durerea ascunse sub zâmbete forțate? Oare cât de mult putem ierta și cât de mult putem duce pe umeri fără să ne frângem de tot?