Trei suflete la granița dintre viață și moarte: Povestea mea dintr-o noapte de spital

— Domnule Popescu, trebuie să vă pregătiți pentru orice. Situația e critică.

Cuvintele asistentei mi-au tăiat respirația. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Era trecut de miezul nopții, iar pe holul rece al spitalului din Ploiești, simțeam cum fiecare secundă apasă pe umerii mei ca o povară de plumb. Maria, soția mea, era în sala de nașteri, iar eu nu știam dacă o voi mai vedea zâmbind. Nu știam nici dacă copiii noștri vor apuca să vadă lumina zilei.

Totul a început cu două zile înainte, când Maria a simțit primele contracții. Era însărcinată în șapte luni și jumătate, iar sarcina fusese grea încă de la început. Aveam deja o fetiță, Ilinca, de patru ani, iar venirea pe lume a celui de-al doilea copil trebuia să fie o bucurie. Dar la ecografia de la începutul lunii, doctorița ne-a dat vestea care ne-a lăsat fără cuvinte: „Sunt trei inimi, domnule Popescu. Veți avea tripleți.”

Am râs atunci, crezând că e o glumă. Dar Maria a început să plângă, iar eu am simțit cum mi se prăbușește lumea. Aveam un apartament cu două camere, rate la bancă, un salariu de profesor de istorie și o soție epuizată de griji. Cum să creștem patru copii? Cum să le oferim tot ce au nevoie?

În seara aceea, după ce am dus-o pe Maria la spital, am rămas singur cu Ilinca acasă. Fetița dormea, dar eu nu puteam închide un ochi. Mă uitam la tavan și mă gândeam la tata, care ne-a părăsit când aveam zece ani. Mi-am promis atunci că eu nu voi fugi niciodată de responsabilitate, dar acum mă simțeam mai mic decât oricând. Am sunat-o pe mama, care locuia la țară, și i-am spus printre lacrimi: „Nu știu dacă pot, mamă. Nu știu dacă sunt destul de puternic.”

A doua zi, Maria a intrat în travaliu. Am alergat la spital cu inima cât un purice. Pe hol, m-am întâlnit cu soacra mea, doamna Elena, care m-a privit cu ochi reci:

— Și-acum ce faci, Radu? Cum o să-i crești? N-ai bani nici pentru unul, darămite pentru patru!

Am simțit cum mă înroșesc de rușine și furie. Nu era momentul pentru reproșuri, dar avea dreptate. Nu eram pregătit. Niciodată nu ești pregătit pentru așa ceva.

Orele au trecut greu. La un moment dat, doctorița a ieșit din sala de operații, cu fața obosită, dar zâmbind:

— Domnule Popescu, aveți trei băieți. Sunt mici, dar luptători. Maria e stabilă, dar trebuie să rămână sub supraveghere.

Am izbucnit în plâns. Nu-mi mai păsa cine mă vede. Am simțit o ușurare uriașă, dar și o frică paralizantă. Cum o să fac față? Cum o să le spun Ilincăi că are trei frați?

Primele zile au fost un coșmar. Tripleții au fost duși la terapie intensivă. Fiecare zi era o luptă pentru viață. Îi priveam prin geamul incubatorului și mă rugam să reziste. Maria era slabă, abia vorbea. Eu făceam naveta între casă și spital, încercând să fiu și tată, și soț, și fiu, și ginere. Ilinca nu înțelegea de ce mama nu vine acasă. Într-o seară, m-a întrebat:

— Tati, de ce nu vine mami? Și de ce nu pot să-mi văd frații?

Am înghițit în sec și i-am spus:

— Sunt bolnăviori, iubita mea. Dar o să vină acasă curând, promit.

Nu știam dacă spun adevărul sau doar încerc să mă mint pe mine însumi.

Într-o noapte, când am ajuns acasă, am găsit-o pe soacra mea făcând ordine în bucătărie. S-a uitat la mine cu dispreț:

— Tu nu vezi că nu ești în stare să ai grijă nici de tine? De ce nu te-ai gândit înainte să faci atâția copii?

Am simțit cum îmi explodează capul. Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Nu eu am ales să fie tripleți! Dar nu o să fug! O să lupt pentru ei, chiar dacă nu mă credeți în stare!

A tăcut. Pentru prima dată, am văzut în ochii ei nu doar critică, ci și teamă. Poate că și ea era speriată.

Au trecut săptămâni. Tripleții au început să ia în greutate. Maria s-a întremat încet-încet. Într-o dimineață, doctorița m-a chemat la ea:

— Domnule Popescu, îi puteți lua acasă. Dar trebuie să fiți foarte atenți. Sunt fragili.

Am simțit că mi se taie picioarele. Am sunat-o pe Maria și am plâns amândoi la telefon. Când am ajuns acasă cu cei trei băieți, Ilinca s-a uitat la ei cu ochii mari:

— Tati, sunt ai noștri?

— Da, iubita mea. Sunt frații tăi.

Au urmat luni de nesomn, certuri, lipsuri și disperare. Maria a făcut depresie postnatală. Eu am început să predau meditații ca să mai aduc un ban în casă. Mama a venit de la țară să ne ajute. Soacra mea s-a mai îmblânzit, dar tensiunile nu au dispărut niciodată cu totul.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Maria m-a privit cu ochii înroșiți:

— Radu, dacă nu reușim? Dacă nu suntem destul de buni pentru ei?

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nu știu dacă suntem cei mai buni părinți, dar suntem ai lor. Și nu o să-i lăsăm niciodată.

Acum, după un an, tripleții aleargă prin casă, iar Ilinca îi învață să deseneze. Suntem obosiți, săraci și uneori ne certăm din nimicuri. Dar suntem împreună. Și asta contează.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ar fi rămas să lupte? Câți ar fi avut curajul să nu fugă? Poate că nu există părinți perfecți, dar există dragoste care te face să mergi mai departe, chiar și atunci când nu mai poți.