La răscrucea vieții: Povestea curajului meu de a iubi din nou după cincizeci de ani

— Nu pot să cred, mama! Cum ai putut să ne faci asta? — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca și cum aș fi comis o crimă. Radu, fiul meu, se uita la podea, evitând să mă privească. Simțeam cum inima mi se strânge, dar nu mai puteam da înapoi.

— Nu v-am făcut nimic, doar am ales să fiu fericită, am șoptit, încercând să-mi păstrez calmul. Dar vocea mi s-a frânt la final, iar lacrimile mi-au umplut ochii. Aveam cincizeci și doi de ani și, pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc cu adevărat. Dar copiii mei nu puteau accepta asta.

Totul a început într-o după-amiază de toamnă, când l-am întâlnit pe Doru la librăria din centru. Era cu zece ani mai tânăr decât mine, divorțat, cu un zâmbet cald și ochi care păreau să vadă dincolo de ridurile și oboseala mea. Am vorbit despre cărți, despre viață, despre cum e să te simți singur chiar și când ești înconjurat de oameni. M-a invitat la o cafea, iar eu, cu inima bătând nebunește, am acceptat.

La început, am ascuns totul. Îmi era rușine, de parcă aș fi făcut ceva interzis. Prietenele mele, Mariana și Lidia, au aflat primele. Mariana a râs, spunând că merit și eu o aventură, dar Lidia m-a avertizat:

— Să nu te prindă copiii, că nu știu cum o să reacționeze. Știi cum sunt oamenii în orașul ăsta mic…

Avea dreptate. În orașul nostru din Moldova, lumea vorbește. Orice pas greșit devine subiect de bârfă la piață sau la coafor. Dar cu Doru mă simțeam vie. Îmi aducea flori, mă asculta, mă făcea să râd. Pentru prima dată după moartea soțului meu, Simion, nu mă mai simțeam invizibilă.

Când copiii au aflat, totul s-a prăbușit. Ioana a venit acasă furioasă, spunând că mă fac de râs, că nu mă gândesc la familie, la ce o să spună lumea. Radu a tăcut, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire, poate chiar dispreț. M-au acuzat că îl uit pe tatăl lor, că nu mă gândesc la nepoți, că sunt egoistă.

— Mama, tu nu vezi că el vrea doar să profite de tine? E mai tânăr, o să te lase când găsește pe alta! — mi-a spus Ioana, cu vocea tăioasă.

Am încercat să le explic că nu e așa, că Doru mă iubește, că nu vreau să trăiesc restul vieții singură doar pentru că așa se așteaptă ei. Dar nu m-au ascultat. Au început să mă evite, să nu-mi mai aducă nepoții în vizită. Mă simțeam ca o străină în propria familie.

Într-o seară, după ce Doru a plecat, am rămas singură în bucătărie, cu o cană de ceai în față. M-am uitat la poza de pe perete, cu Simion zâmbind larg, și am simțit un val de vinovăție. Oare chiar trădez memoria lui? Oare chiar sunt egoistă? Dar apoi mi-am amintit de anii lungi de singurătate, de serile în care plângeam în pernă, de zilele în care nu aveam pentru cine să gătesc. Și mi-am dat seama că merit și eu să fiu fericită.

Doru a încercat să mă susțină, dar simțeam că și el e afectat de privirile și șoaptele oamenilor. Într-o zi, la piață, o vecină mi-a spus pe un ton fals:

— Vai, doamnă Maria, ce bine arătați! Se vede că aveți un motiv să zâmbiți…

Am simțit cum mă înroșesc, dar am zâmbit și am mers mai departe. Nu voiam să le dau satisfacție.

Cel mai greu mi-a fost de Crăciun, când copiii au refuzat să vină la masă dacă Doru era prezent. Am stat cu el la masa mică din bucătărie, cu sarmale și cozonac, dar fără râsetele și gălăgia care umpleau altădată casa. Doru mi-a strâns mâna și mi-a șoptit:

— Dacă vrei să renunțăm, înțeleg. Nu vreau să te despart de familie.

Atunci am plâns. Nu voiam să aleg între iubire și copii, dar nici nu puteam să mă mai prefac că nu contează ce simt. Am decis să le scriu o scrisoare Ioanei și lui Radu. Le-am spus tot ce aveam pe suflet: cât de mult îi iubesc, cât de greu mi-a fost fără tatăl lor, cât de mult înseamnă Doru pentru mine. Le-am cerut doar să mă lase să fiu fericită, să nu mă judece pentru că am ales să trăiesc din nou.

A trecut mai bine de un an de atunci. Relația cu copiii mei e încă rece, dar încet-încet au început să mă caute. Ioana a venit într-o zi cu nepoata mea, Mara, și a stat la cafea. Nu a pomenit nimic de Doru, dar am simțit că încearcă să mă înțeleagă. Radu încă e distant, dar mă sună din când în când.

Nu știu dacă familia mea va accepta vreodată alegerea mea. Poate că nu. Dar știu că am avut curajul să-mi urmez inima, chiar dacă am pierdut multe pe drum. Și mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevărat, fără să ne fie teamă de ce spun ceilalți? Oare nu merităm toți o a doua șansă la fericire, indiferent de vârstă?