„Nu ești o mamă dacă nu ești acasă!” – Povestea mea între familie și visuri

— Irina, nu ești o mamă dacă nu ești acasă! Vocea lui Sorin răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, în timp ce eu, cu mâinile înmuiate în detergent, mă uit la el peste umărul sticlei de lapte vărsate de Vlad, băiatul nostru de cinci ani. Mă simt prinsă între două lumi: cea a visurilor mele și cea a așteptărilor lui. — Sorin, nu pot să fiu doar mamă. Nu pot să mă pierd pe mine, îi spun, cu glasul tremurând. — Ai uitat cine ești, Irina! Ești mama copiilor noștri, nu o adolescentă cu capul în nori! Îmi mușc buza și simt lacrimile cum îmi ard ochii. Nu pot să-i spun că, de fapt, tocmai pentru că sunt mamă, vreau să fiu și altceva. Vreau să le arăt copiilor mei că pot visa, că pot să fiu mai mult decât o umbră care spală, gătește și tace. În fiecare zi, după ce îi duceam pe Vlad și pe Ana la grădiniță, mă uitam la agenda mea veche, unde, cu ani în urmă, scrisesem: „Vreau să devin profesoară de limba română.” Visul meu. Îl ascunsesem sub teancuri de facturi și liste de cumpărături, dar nu murise. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am deschis laptopul și am început să caut cursuri la distanță. Inima îmi bătea nebunește. Simțeam că trădez pe cineva, dar nu știam pe cine: pe Sorin, pe copii sau pe mine însămi? — Ce faci acolo? mă întreabă Sorin, apărut în ușă, cu sprâncenele încruntate. — Mă uit la niște cursuri. Mă gândeam să mă înscriu la facultate. — La vârsta ta? Cine are grijă de copii? Cine gătește? Cine spală? — Putem împărți… — Nu! Eu muncesc, tu stai acasă! Asta e treaba ta! Mă simt ca o pasăre cu aripile frânte. Îmi vine să țip, să fug, să mă ascund. Dar mă uit la Ana, care doarme liniștită, cu păpușa strânsă la piept, și îmi spun că trebuie să lupt. Pentru mine. Pentru ea. În următoarele luni, am început să învăț pe ascuns. Citeam noaptea, când toți dormeau. Îmi făceam temele la lumina telefonului, cu inima cât un purice de fiecare dată când auzeam pași pe hol. Într-o zi, mama mea a venit în vizită. M-a găsit obosită, cu cearcăne adânci. — Irina, ce ai? — Nimic, mamă. — Nu-mi spune mie „nimic”. Tu nu mai ești tu. I-am spus totul. A oftat adânc și mi-a luat mâinile în ale ei. — Știi, și eu am vrut să fiu altceva decât soție și mamă. Dar n-am avut curaj. Nu repeta greșeala mea. Cuvintele ei mi-au dat putere. Într-o seară, când Sorin a venit acasă obosit și nervos, i-am spus: — M-am înscris la facultate. — Ești nebună! Cine o să aibă grijă de casă? — Vom găsi o soluție. Nu mai pot să trăiesc doar pentru alții. Au urmat luni de tăcere, certuri, uși trântite. Sorin s-a închis în el. Copiii simțeau tensiunea. Vlad a început să se trezească noaptea plângând. Ana nu mai voia să meargă la grădiniță. Într-o dimineață, Vlad m-a întrebat: — Mami, tu o să pleci de tot? — Nu, puiule. Mami vrea doar să învețe. Ca să fiu mai bună pentru voi. — Atunci vreau și eu să învăț! Am plâns. Pentru prima dată, am simțit că nu sunt egoistă. Că lupta mea are sens. Într-o zi, Sorin a venit acasă mai devreme. M-a găsit citind. S-a așezat lângă mine, tăcut. — Nu te mai recunosc, Irina. — Poate că nici eu nu m-am cunoscut până acum. — Și dacă te pierd? — Dacă nu mă lași să încerc, mă pierzi oricum. Au trecut ani. Am terminat facultatea. Am început să predau la un liceu din oraș. Sorin a învățat să gătească. Copiii au crescut văzând că mama lor nu e doar o umbră. Dar rănile au rămas. Încă ne certăm. Încă mă simt vinovată uneori. Încă mă întreb dacă am făcut bine. Dar, privind în ochii Anei, care îmi spune: „Mami, vreau să fiu ca tine, curajoasă!”, știu că am ales drumul greu, dar drept. Oare câte femei din România trăiesc cu sufletul strâns între dorința de a fi „bune mame” și nevoia de a fi ele însele? Câte dintre noi avem curajul să ne urmăm visurile, chiar dacă asta înseamnă să zguduim lumea din temelii?