Când acasă nu mai e acasă: Povestea unei mame rătăcite între generații

— Mamă, nu vrei să vii la noi? E prea mare casa asta pentru tine singură, mi-a spus Vlad într-o seară de toamnă, când vântul bătea crengile de fereastră ca niște degete nerăbdătoare. Am zâmbit, dar în sufletul meu s-a stârnit o furtună. Nu voiam să plec. Fiecare colț al casei păstra amintirea pașilor mei, a râsetelor lui Vlad copil, a certurilor cu soțul meu, a mirosului de cozonac din Ajun. Dar, de când a murit Ion, soțul meu, liniștea devenise apăsătoare, iar pereții parcă se strângeau în jurul meu.

— Ești sigur că nu vă încurc? am întrebat, încercând să-mi ascund teama.

— Mamă, nu mai spune asta! Ești mama mea, cum să ne încurci? a intervenit și Ana, nora mea, cu vocea ei caldă, dar mereu grăbită.

Am acceptat. Am împachetat câteva haine, două fotografii și o carte de rugăciuni. Restul am lăsat în urmă, ca și cum aș fi plecat doar pentru câteva zile. Dar știam că nu mă voi mai întoarce.

La început, totul părea promițător. Ana mă întâmpina cu cafea proaspătă dimineața, Vlad mă întreba ce mai fac, iar nepoata mea, Ilinca, mă îmbrățișa cu brațele ei mici și calde. Dar, pe măsură ce zilele treceau, am început să simt că nu mai am locul meu. În bucătărie, fiecare lucru avea un loc stabilit de Ana. Dacă mutam ceva, îl găseam pus la loc a doua zi. Dacă încercam să gătesc, Ana îmi zâmbea politicos și îmi spunea că a pregătit deja masa. În sufragerie, televizorul era mereu pe desene animate sau pe serialele Anei. Când încercam să povestesc ceva din tinerețea mea, Ilinca se plictisea, Vlad se uita la telefon, iar Ana mă întrerupea cu grijă: — Mamă, poate îi povestești Ilincăi mai târziu, acum are teme.

Într-o seară, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon cu mama ei:

— E greu, mamă, să ai pe cineva în casă tot timpul. Nu pot să fac nimic fără să simt că mă judecă. Da, știu că e mama lui Vlad, dar parcă nu mai e casa mea…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu o povară. Am încercat să mă fac invizibilă: să nu las vase în chiuvetă, să nu ocup baia prea mult, să nu vorbesc prea tare la telefon cu prietenele mele. Dar cu cât încercam să mă retrag, cu atât simțeam că devin mai străină.

Într-o duminică, la masă, Vlad a adus vorba despre casa mea:

— Mamă, poate ar trebui să o vindem. E păcat să stea goală. Putem folosi banii pentru Ilinca, pentru școala ei…

— Nu sunt pregătită, Vlad, am spus încet. E tot ce mi-a rămas din viața mea de dinainte.

Ana a oftat și a schimbat subiectul. Dar de atunci, am simțit o răceală între noi. Nu mai eram invitată la discuțiile despre familie, despre planuri. Eram acolo, dar nu făceam parte.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine în cameră:

— Bunico, de ce plângi?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că poți fi înconjurat de oameni și totuși să te simți singur? Am strâns-o în brațe și i-am spus doar:

— Mi-e dor de casa mea, puiule.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, simt că nu mai am loc aici. Nu vreau să vă deranjez, dar nici nu pot să trăiesc ca o umbră.

— Mamă, nu e adevărat! Doar că… și noi avem viața noastră. Ana e obosită, eu sunt mereu la serviciu… Nu știm cum să facem să fie bine pentru toți.

— Poate că nu se poate, Vlad. Poate că uneori, dragostea nu e de ajuns dacă nu știm să o arătăm.

Am început să mă gândesc serios să mă întorc în casa mea, chiar dacă ar fi să fiu singură. Măcar acolo eram eu însămi. Dar mi-era frică. Frică de singurătate, frică de boală, frică să nu devin cu adevărat o povară dacă mi se întâmplă ceva.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la vecina mea, tanti Maria:

„Dragă Elena, casa ta pare tristă fără tine. Grădina e plină de buruieni, iar pisica ta vine mereu la poartă. Ne e dor de tine la biserică. Dacă vrei să vii să stai cu mine câteva zile, te aștept cu drag.”

Am plâns citind rândurile ei. Era prima dată când cineva îmi spunea că îi lipsesc. Am decis să merg la Maria pentru câteva zile. Când am anunțat familia, Ana a părut ușurată, Vlad a încercat să pară vesel:

— Poate îți face bine să schimbi aerul, mamă.

Ilinca m-a îmbrățișat strâns:

— Să vii repede înapoi, bunico!

La Maria m-am simțit din nou om. Am stat la povești până târziu, am gătit împreună, am mers la biserică. M-am simțit din nou văzută, ascultată. Dar știam că nu pot rămâne acolo la nesfârșit.

Acum stau pe banca din fața casei mele și mă uit la grădina năpădită de iarbă. Mă întreb dacă nu cumva fiecare generație are nevoie de spațiul ei, dacă nu ne mințim când credem că putem trăi împreună fără să ne rănim. Sau poate că nu știm să ne spunem ce ne doare, să ne ascultăm cu adevărat.

Oare chiar e atât de greu să fim împreună fără să ne simțim străini? Sau ne e teamă să recunoaștem cât de mult avem nevoie unii de alții?