Când dragostea devine povară: Povestea răzvrătirii mele ca bunică
— Mama, te rog, nu poți să vii și azi să stai cu copiii? Vlad are febră, iar eu trebuie să ajung la serviciu.
Vocea Ioanei răsuna în telefon, amestecată cu oboseală și o urmă de iritare, ca și cum era de la sine înțeles că voi lăsa totul baltă pentru a-i salva ziua. M-am uitat la Gheorghe, soțul meu, care deja își punea paltonul pe umeraș, pregătit să iasă la piață. Am oftat adânc și am răspuns, cu vocea tremurândă:
— Ioana, azi nu pot. Am și eu niște analize de făcut și… sincer, sunt foarte obosită.
A urmat o tăcere grea, ca o ceață care se lasă peste câmp. Știam ce va urma. O știam pe de rost, ca pe o poezie tristă:
— Dar, mamă, mereu găsești scuze! Ce să fac eu acum? Să-mi pierd locul de muncă?
M-am simțit vinovată, de parcă aș fi cerut luna de pe cer. Dar nu era prima dată. De ani de zile, eu și Gheorghe eram „bunicii de serviciu”. De la prima oră a dimineții până seara târziu, alergam între grădiniță, școală, piață, farmacie și casa Ioanei. Ne iubeam nepoții, dar în ultima vreme, dragostea asta se transformase într-o povară apăsătoare.
Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, mezina, am rămas în bucătăria Ioanei, privind la farfuriile murdare și la lista interminabilă de sarcini. Gheorghe a intrat încet, cu pași grei.
— Mariana, nu mai pot. Parcă nu mai avem viața noastră. Când am ieșit ultima dată la o plimbare doar noi doi?
M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Avea dreptate. Ne pierdusem pe noi înșine, în timp ce încercam să fim totul pentru toți. Am hotărât atunci, în liniștea bucătăriei, că trebuie să schimbăm ceva.
A doua zi, am chemat-o pe Ioana la noi. A venit grăbită, cu telefonul la ureche și cu ochii pe ceas.
— Ce s-a întâmplat? Aveți nevoie de ceva?
Am inspirat adânc și am spus:
— Ioana, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa. Avem nevoie de timp pentru noi, pentru sănătatea noastră. Nu mai putem fi mereu la dispoziția voastră.
A ridicat din sprâncene, surprinsă și, pentru o clipă, am văzut o umbră de furie în ochii ei.
— Dar voi nu înțelegeți cât de greu îmi este? Credeți că mie îmi place să vă cer ajutorul? Dacă nu mă ajutați, ce să fac?
Gheorghe a intervenit, calm:
— Ioana, nu spunem să nu te mai ajutăm deloc. Dar trebuie să existe limite. Și tu trebuie să înveți să te descurci și singură.
A izbucnit în plâns. Lacrimile ei m-au durut mai tare decât orice cuvânt. Dar nu am cedat. Pentru prima dată, am rămas fermă pe poziție.
Zilele care au urmat au fost un coșmar. Ioana nu ne-a mai sunat, nu ne-a mai vizitat. Nepoții ne întrebau la telefon de ce nu mai venim. Vecinii șușoteau că „s-a stricat ceva în familia noastră”. Mă simțeam sfâșiată între dorința de a-mi proteja fiica și nevoia de a mă regăsi pe mine însămi.
Într-o duminică, am mers la biserică. Preotul a vorbit despre sacrificiu și iubire necondiționată. M-am simțit vinovată, dar apoi m-am gândit: oare nu merit și eu puțină iubire pentru mine? Oare nu e și asta o formă de respect?
După slujbă, am găsit-o pe Ioana așteptându-ne la poartă. Avea ochii roșii, dar părea mai liniștită.
— Mamă, tată… îmi pare rău. Am fost egoistă. Mi-a fost frică să nu mă descurc singură, dar cred că aveți dreptate. Am vorbit cu Radu, soțul meu, și o să încercăm să ne organizăm mai bine. Vreau să vă am aproape, dar nu cu orice preț.
Am îmbrățișat-o și am simțit cum o povară grea se ridică de pe umerii mei. Nu era o victorie, ci un nou început. Un început în care să fim familie, nu servitori. Să ne bucurăm unii de alții, fără să ne pierdem pe noi înșine.
Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte mame și bunici se pierd în tăcere, din dorința de a fi de folos? Câte familii uită că iubirea adevărată înseamnă și respect pentru limitele celuilalt? Poate că povestea mea îi va face pe unii să-și pună aceste întrebări. Voi ce ați fi făcut în locul meu?