Totul sau nimic: Povestea luptei mele cu soacra mea

— Nu mai ai nimic aici, să știi! Tot ce vezi e al meu! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria aproape goală. Stăteam în prag, cu mâinile tremurând, privind cum Vlad, soțul meu, încerca să o calmeze. Pe masă mai rămăsese doar o cană ciobită și un pachet de biscuiți. Chiar și fierbătorul de apă dispăruse.

Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici. Când m-am mutat cu Vlad, visam la o viață liniștită, la o familie unită. Dar Mariana, mama lui, a venit să „ne ajute” după ce s-a pensionat și, încet-încet, a pus stăpânire pe tot. La început, părea că vrea doar să ne fie aproape, să ne sprijine. Dar, în scurt timp, a început să decidă ce mâncăm, cum aranjăm mobila, ce haine port și chiar cu cine am voie să vorbesc.

— Vlad, nu vezi că exagerează? am șoptit eu, cu lacrimi în ochi.
— Te rog, încearcă să o înțelegi… E mama, nu vrea răul nimănui, mi-a răspuns el, evitându-mi privirea.

În fiecare zi, Mariana găsea motive să mă critice. Ba că nu spăl vasele bine, ba că nu știu să gătesc ca la Botoșani, ba că nu sunt o „femeie adevărată”. Într-o seară, când Vlad era la serviciu, a intrat peste mine în cameră și a început să-mi arunce hainele din dulap.

— Nu meriți nimic din casa asta! Totul e al meu! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am încercat să-i spun lui Vlad ce se întâmplă, dar el ridica din umeri. „E bătrână, are și ea problemele ei…” Dar eu simțeam cum mă sufoc. Prietenele mele mă întrebau de ce nu plec. „E casa lui Vlad”, le spuneam. „Nu pot să-l las singur cu ea.”

Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit bucătăria goală. Mariana luase tot: farfurii, oale, tacâmuri. Până și fierbătorul de apă dispăruse. Am izbucnit în plâns. Vlad a venit acasă și a găsit-o pe mama lui stând pe canapea, cu brațele încrucișate.

— Mamă, ce-ai făcut? a întrebat el.
— Am luat ce e al meu! Dacă nevasta ta nu știe să aprecieze, să se descurce!

În acea noapte, am dormit pe o saltea veche, fără perne sau pătură. M-am simțit mai singură ca niciodată. Vlad era prins între noi două și nu știa pe cine să mulțumească. Eu mă simțeam ca o intrusă în propria casă.

Au urmat săptămâni de tăcere și tensiune. Mariana refuza să vorbească cu mine. Vlad se retrăgea tot mai mult în muncă. Eu mă simțeam invizibilă. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Vlad:

— Nu mai pot. Ori pleacă ea, ori plec eu.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:
— Nu pot să-i fac asta mamei…

Atunci am știut că trebuie să aleg pentru mine. Mi-am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat la sora mea, Irina. Am plâns toată noaptea. Mă simțeam vinovată că am abandonat lupta, dar și eliberată că nu mai trebuia să trăiesc sub același acoperiș cu Mariana.

Zilele au trecut greu. Vlad mă suna rar. Îmi spunea că mama lui e bolnavă de supărare și că el nu știe ce să facă. Prietenele și sora mea mă încurajau să nu cedez. „Ai dreptul la fericire”, îmi spunea Irina.

După două luni de tăcere și dor, Vlad a venit la mine. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Îmi pare rău… Am greșit față de tine. Mama nu vrea să plece, dar nici eu nu pot trăi fără tine.

Am plâns amândoi. L-am întrebat:
— Ce facem acum?
— Ne căutăm un loc al nostru. Departe de ea.

A fost greu. Mariana a refuzat să ne vorbească luni întregi. Vlad s-a simțit vinovat, dar încet-încet am început să ne reconstruim viața. Am cumpărat împreună un fierbător nou și am promis că nu vom mai lăsa pe nimeni să ne ia liniștea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus o familie pentru fericirea mea. Dar apoi îmi amintesc cât de mult m-am pierdut pe mine însămi în acea casă.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?