„Anul acesta nu mai gătesc pentru nimeni!” – O zi de naștere care a schimbat totul

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu bucătăreasa familiei tale, să mă prefac că totul e în regulă, când eu nici măcar nu apuc să gust din tortul pe care îl fac cu mâinile astea crăpate! am izbucnit într-o seară, cu două zile înainte de ziua lui. Vlad s-a uitat la mine surprins, cu ochii lui blânzi, dar obosiți.

— Lidia, știi că nu te obligă nimeni… Dar mama și tata țin mult la tradiții. Și știi cum e sora mea, mereu așteaptă să fie totul perfect…

Am oftat. Știam prea bine. În fiecare an, de ziua lui Vlad, familia lui apărea pe neanunțate, cu zâmbete largi și mâini goale. Eu alergam ca o furnică, găteam sarmale, friptură, salată boeuf, prăjituri, și tot eu strângeam după ei. Niciodată nu aduceau nimic, nici măcar o floare. Nici măcar nu mă întrebau dacă am nevoie de ajutor. Iar la final, soacra mea, doamna Mariana, îmi spunea cu un zâmbet fals: „Ce bine că Vlad are o nevastă gospodină!”

Anul acesta, însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că am avut o perioadă grea la serviciu, poate pentru că fetița noastră, Ilinca, a făcut febră și am stat nopți întregi lângă ea. Sau poate pentru că m-am săturat să fiu invizibilă. Am decis: anul acesta nu mai gătesc nimic. Am comandat pizza și tort de la cofetărie. Am vrut să văd ce se întâmplă dacă nu mai joc rolul perfectei gospodine.

Ziua cea mare a venit. La ora 12 fix, au sunat la ușă: soacra, socrul, sora lui Vlad cu soțul și cei doi copii. Toți cu fețe luminoase, ca și cum ar fi venit la o petrecere organizată special pentru ei. Am deschis ușa cu un zâmbet timid.

— La mulți ani, Vlad! a strigat soacra mea, îmbrățișându-l teatral. Lidia, ce-ai pregătit bun?

— Am comandat pizza și tort. Să ne relaxăm și noi puțin, nu? am spus încercând să par degajată.

S-a lăsat o liniște ciudată. Sora lui Vlad a ridicat din sprâncene.

— Pizza? De ziua lui Vlad? Dar el nu mănâncă pizza…

— Ba da, mănânc, a intervenit Vlad, încercând să mă susțină. Și tortul arată foarte bine.

Soacra s-a așezat pe canapea, vizibil deranjată.

— Pe vremea mea, de ziua bărbatului se făcea masă mare, nu se comanda mâncare de la colțul blocului…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să ignor privirile lor dezaprobatoare. Copiii au început să se plângă că vor paste, nu pizza. Socrul a întrebat dacă nu avem măcar o ciorbă caldă. Am simțit cum îmi urcă furia în gât.

— Anul acesta am vrut să fie altfel. Să stăm împreună, să nu mai stau doar eu în bucătărie. Să ne bucurăm de ziua lui Vlad, am spus cu voce tremurată.

Soacra a oftat teatral.

— Fiecare cu stilul ei… Dar să știi că tradițiile nu se păstrează așa.

Vlad a încercat să schimbe subiectul, dar atmosfera era deja încărcată. Sora lui a început să povestească despre cum ea gătește singură pentru 12 persoane la fiecare aniversare și nu se plânge niciodată. Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. Am auzit-o pe soacra spunând încet:

— Nu știu ce-i cu Lidia anul ăsta. Poate e obosită… Dar nu e frumos să-ți neglijezi familia.

Am stat pe balcon câteva minute, privind blocurile gri și simțind că mă prăbușesc. Nu voiam să plâng, dar lacrimile curgeau fără să le pot opri. M-am întrebat dacă chiar am greșit. Dacă nu cumva sunt egoistă. Dacă nu cumva familia lui Vlad are dreptate și eu sunt prea slabă pentru rolul de „femeie adevărată”.

Când m-am întors în sufragerie, Vlad m-a privit cu îngrijorare. S-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău… Poate trebuia să le spun eu dinainte…

— Nu e vina ta, Vlad. Dar nici a mea nu e. Nu pot să mai fiu invizibilă în casa mea.

Restul zilei a trecut greu. Toți au mâncat pizza fără chef, tortul a rămas aproape neatins. La plecare, soacra mi-a spus pe un ton rece:

— Sper să-ți revii până la Crăciun. Familia are nevoie de tine.

După ce au plecat, am rămas singură în bucătărie. Vlad a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Îți mulțumesc că ai avut curajul să faci asta. Știu că nu e ușor.

Am plâns în brațele lui. Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru ceilalți. Mă întreb: oare câte femei din România se simt ca mine? Oare chiar e greșit să spui „ajunge”?

Poate că nu sunt egoistă. Poate că, pentru prima dată, am avut grijă de mine. Voi ce ați fi făcut în locul meu?