Între două lumi: Povestea unei mame la răscruce

— Spune-i lui Vlad că nu mai accept să vă chinuiți singuri! Împachetează tot și veniți la mine, aici copilul va fi în siguranță!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre cutiile de lapte praf și scutecele împrăștiate. Era trecut de miezul nopții, iar eu abia reușisem să adorm bebelușul. Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ.
— Mamă, cred că Irina se descurcă…
— Nu, Vlad! Nu vezi că e epuizată? Nu știe să facă față!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să mă mut. Tocmai începusem să simt că apartamentul nostru minuscul e acasă, că suntem o familie. Dar Mariana nu accepta refuzuri.

A doua zi, cu ochii umflați de plâns, am împachetat hainele copilului și câteva lucruri de-ale mele. Vlad a încercat să mă liniștească:
— E doar pentru o perioadă, Irina. Să ne revenim puțin…
Dar știam că nu va fi așa. Mariana avea un fel de a-și impune voința, iar Vlad, crescut singur de ea, nu știa să-i spună „nu”.

Casa lor era mare, cu mobilă veche și miros de levănțică. În fiecare colț, simțeam privirea soacrei mele. Mă corecta la orice pas:
— Nu așa se ține copilul!
— Nu-i da lapte la două noaptea, îl răsfeți!
— Nu-l scoate afară, e prea frig!
Mă simțeam ca o musafiră în propria viață. Îmi pierdusem vocea, iar Vlad, prins între noi, se retrăgea tot mai mult în tăcere.

Într-o seară, după ce am adormit copilul, am coborât în bucătărie să beau apă. Mariana era acolo, cu o cană de ceai.
— Irina, nu vreau să crezi că sunt rea. Dar tu nu ai experiență. Eu am crescut un copil singură, știu ce fac.
— Dar e copilul meu, am șoptit.
— Și nepotul meu!
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai eram Irina, mama, soția, ci doar „fata care nu știe”.

Zilele treceau greu. Mă trezeam cu teamă, mă culcam cu lacrimi. Îmi era rușine să-i spun mamei mele cât de rău mă simt. Prietenele mă întrebau de ce nu plec, dar unde să mă duc? Vlad nu voia să-și supere mama, iar eu nu voiam să stric familia.

Într-o dimineață, copilul a făcut febră. Am vrut să sun la medic, dar Mariana mi-a smuls telefonul:
— Nu e nevoie! Îi dau eu ceai de tei, așa făceam și cu Vlad.
— Dar poate are nevoie de doctor!
— Nu dramatiza, Irina!
Am izbucnit în plâns. Vlad a venit, dar nu a spus nimic. M-am simțit singură, mai singură ca niciodată.

În acea noapte, am stat lângă pătuțul copilului și am scris o scrisoare. Nu știam cui să o adresez: mamei mele, lui Vlad, mie însămi? Am scris despre frică, despre neputință, despre dorința de a fi ascultată.

A doua zi, am găsit curajul să-i spun lui Vlad:
— Nu mai pot. Dacă nu plecăm, mă pierd pe mine.
A tăcut mult timp. Apoi a spus:
— O să vorbesc cu mama.

A fost un scandal. Mariana a plâns, a țipat, a spus că sunt nerecunoscătoare. Dar Vlad a rămas ferm. Am plecat înapoi în apartamentul nostru, cu copilul în brațe și inima bătând nebunește.

Primele zile au fost grele. Fără ajutor, fără sfaturi, doar noi trei. Dar am început să respir din nou. Am învățat să-mi ascult instinctul, să-mi cresc copilul așa cum simt. Vlad a început să mă vadă cu alți ochi, să mă întrebe ce cred eu, să mă sprijine.

Mariana nu a mai venit o vreme. Apoi, încet-încet, a început să ne viziteze. Încă mai dă sfaturi, dar acum știu să spun „nu”.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc povestea mea? Câte mame își pierd vocea între două lumi? Oare chiar trebuie să alegem între liniștea familiei și propria identitate? Sau putem găsi o cale de mijloc, fără să ne pierdem pe noi înșine?