Când casa ta devine străină: Mărturia unei mame rănite

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea Cameliei răsuna din bucătărie, în timp ce eu, Elena, stăteam cu mâinile strânse pe genunchi, ascunsă după ușa dormitorului. Mă simțeam ca o intrusă în propria casă, ascultând cum nora mea îi reproșa fiului meu că „mama ta nu știe să stea deoparte”.

Nu așa mi-am imaginat bătrânețea. După ce am rămas văduvă, apartamentul din cartierul Drumul Taberei devenise refugiul meu, locul unde fiecare colțișor păstra amintiri cu Vlad copil, cu soțul meu râzând la masă, cu miros de cozonac de sărbători. Dar totul s-a schimbat când Vlad și Camelia au rămas fără serviciu. Criza îi lovise pe amândoi, iar eu, mamă, nu puteam să-i las pe drumuri. Le-am spus să vină la mine „până își revin”.

Primele zile au fost pline de speranță. Găteam împreună, povesteam, ne făceam planuri. Dar curând, tensiunile au început să mocnească. Camelia era mereu iritată, iar Vlad, prins la mijloc, încerca să împace pe toată lumea. Eu mă străduiam să nu deranjez, să nu mă bag, dar orice gest al meu părea să fie interpretat greșit.

— Elena, te rog, nu mai muta lucrurile din bucătărie! — mi-a spus Camelia într-o dimineață, cu voce tăioasă. — Nu găsesc nimic de când ai aranjat tu dulapurile.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Era casa mea, dar nu mai aveam voie să decid nici măcar unde stau cănile. Am încercat să-i explic:

— Camelia, am vrut doar să fac loc pentru lucrurile voastre…

— Da, dar nu mă simt în largul meu. E greu să stai în casa altcuiva, să știi că nu ești la tine acasă, a răspuns ea, fără să mă privească.

M-am retras în camera mea, cu o carte pe care nu reușeam să o citesc. Dincolo de ușă, îi auzeam vorbind în șoaptă. Vlad încerca să-i explice că nu avem altă soluție, că nu-și permit chirie, că eu doar încerc să ajut. Dar Camelia nu voia să audă.

Seara, la cină, tăcerea era apăsătoare. Încercam să aduc vorba despre altceva, să povestesc despre vecina de la trei sau despre vreme, dar răspunsurile lor erau scurte, reci. Mă simțeam ca o servitoare, nu ca mama casei.

Într-o noapte, am auzit-o pe Camelia plângând în baie. M-am apropiat, am bătut ușor la ușă:

— Camelia, ești bine?

— Nu, Elena. Nu sunt bine. Mă simt sufocată aici. Nu mai pot. Vreau să avem și noi viața noastră, dar nu avem cum…

Mi s-a rupt sufletul. Știam că nu e vina ei, nici a mea. Situația ne depășea pe toți. Dar, în loc să ne unească, ne despărțea tot mai mult.

Într-o zi, Vlad a venit la mine, cu ochii roșii de oboseală:

— Mamă, Camelia vrea să plecăm. Să stăm la o prietenă de-a ei, măcar o vreme. Nu mai suportă tensiunea. Dar eu nu știu ce să fac. Nu vreau să te las singură, dar nici nu vreau să-mi pierd familia.

L-am privit și am simțit cum mă apasă vinovăția. Oare eu eram problema? Oare dragostea mea sufocase totul?

— Vlad, dragul meu, nu vreau să vă țin cu forța. Dacă simțiți că e mai bine să plecați, faceți cum credeți. Eu mă voi descurca.

A plecat fără să spună nimic. În seara aceea, am plâns în pernă, ca un copil. Mă simțeam abandonată, dar și eliberată. Poate că așa era mai bine pentru toți.

Au trecut săptămâni. Vlad mă suna rar, Camelia deloc. Casa era din nou liniștită, dar liniștea asta avea gust de singurătate. Mă uitam la masa mare din sufragerie și mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea prezentă, prea dornică să ajut, prea incapabilă să-mi văd copilul ca pe un bărbat cu viața lui.

Într-o duminică, Vlad a venit singur. S-a așezat la masă, a privit în jur și a oftat:

— Mamă, Camelia vrea să divorțăm. Spune că nu mai poate, că am stat prea mult sub aripa ta și nu am crescut niciodată cu adevărat.

Mi-au dat lacrimile. Nu știam ce să spun. Să-mi cer iertare? Să-l încurajez să lupte pentru căsnicia lui? Să-l rog să rămână cu mine?

— Vlad, eu te iubesc orice ar fi. Dar trebuie să-ți găsești drumul tău. Poate că, fără să vreau, te-am ținut prea aproape. Poate că și eu trebuie să învăț să fiu singură.

A plecat fără să spună prea multe. De atunci, ne vedem rar. Camelia nu a mai dat niciun semn. Casa mea a redevenit a mea, dar nu mai e la fel. Mă uit la fotografiile cu Vlad copil și mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea unei mame poate face rău, chiar și atunci când vrea doar să ajute?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: când e momentul să tragi linie între ajutor și sufocare? Cum poți să-ți iubești copilul fără să-i iei libertatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?