Nunta fratelui meu, coșmarul meu: Când familia devine câmp de luptă din cauza banilor

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să aud în fiecare seară aceleași reproșuri! am izbucnit, trântind furculița pe masă. Darius, fratele meu, stătea cu ochii în farfurie, iar tata își strângea pumnii pe sub masă. Mama încerca să tempereze spiritele, dar vocea ei tremura de oboseală și neputință.

— Ivana, nu e momentul să faci și tu scandal, a șoptit ea, dar eu nu mai puteam. De două luni, de când Darius a anunțat că vrea să se însoare cu Ana, viața noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Nunta lor, programată pentru august, părea să fie apogeul tuturor frustrărilor și neîmplinirilor din familia noastră.

— Dacă nu avem bani, nu avem! a tunat tata, ridicându-se brusc. Nu pot să mă împrumut la bancă pentru o nuntă! Am muncit o viață întreagă să țin casa asta pe linia de plutire, nu să arunc totul pe o petrecere de o zi!

— Dar toți colegii mei au făcut nunți mari, cu lăutari, cu sală, cu tot ce trebuie! a răspuns Darius, pentru prima dată ridicând privirea. Nu vreau să fiu eu singurul care face o nuntă de săraci!

M-am uitat la el și mi s-a strâns inima. Îl știam ambițios, dar niciodată nu l-am văzut atât de disperat să demonstreze ceva. Ana, logodnica lui, venea dintr-o familie cu stare, iar presiunea era uriașă. Tata, însă, abia reușea să plătească facturile, iar mama lucra la două joburi ca să ne țină pe toți la școală și să nu ne lipsească nimic esențial.

În fiecare seară, mesele noastre deveneau tribunale. Tata și Darius se acuzau reciproc: unul de zgârcenie, celălalt de egoism. Mama plângea pe ascuns, iar eu încercam să fiu vocea rațiunii, dar nimeni nu mă asculta. Prietenii mei râdeau când le povesteam, dar pentru mine era un coșmar care nu se mai termina.

Într-o seară, după o ceartă mai urâtă ca de obicei, l-am găsit pe Darius în camera lui, cu capul în mâini.

— Ivana, tu mă înțelegi? a întrebat el, cu vocea stinsă. Nu vreau să-i fac rău lui tata, dar nici nu pot să mă fac de râs în fața Anei și a familiei ei. Dacă nu facem o nuntă ca lumea, o să creadă că suntem niște ratați.

— Darius, nu suntem ratați. Suntem doar… normali. Și poate că Ana te-ar înțelege dacă i-ai explica. Sau poate nu e fata potrivită dacă nu poate accepta realitatea noastră, i-am spus, dar el a oftat adânc.

— Tu nu înțelegi. La noi în sat, lumea vorbește. Dacă nu faci nuntă mare, ești nimeni. Și Ana… și ea visează la rochie albă, la sală, la muzică. Nu pot să-i stric visul.

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața noastră părea să se învârtă în jurul aparențelor, al vorbelor altora, al banilor pe care nu-i aveam. Începusem să-l invidiez pe Darius pentru curajul de a-și dori mai mult, dar și să-l urăsc pentru că ne împingea pe toți spre marginea prăpastiei.

Într-o zi, mama a venit acasă cu ochii roșii. O dăduseră afară de la unul dintre joburi. Tata a tăcut toată seara, iar Darius a plecat la Ana fără să spună nimic. Am rămas doar eu cu mama în bucătărie.

— Ivana, nu știu ce să mai fac. Parcă nu mai suntem o familie. Parcă fiecare trage în altă parte. Și totul pentru niște bani care nici măcar nu ne aduc fericirea, a spus ea, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.

— Poate că ar trebui să vorbim cu toții, să ne spunem ce simțim. Să nu mai ascundem nimic, am încercat eu, dar mama doar a dat din cap.

— Nu știu dacă mai avem puterea. Parcă ne-am pierdut pe drum.

În weekend, Ana a venit la noi. Era prima dată când o vedeam atât de tensionată. S-a așezat la masă și a spus direct:

— Darius mi-a spus că nu aveți bani pentru nuntă. Nu vreau să vă simțiți obligați. Putem face ceva simplu, doar cu familia. Nu vreau să vă distrug liniștea pentru o petrecere.

Tata a rămas mut. Mama a început să plângă. Darius a privit-o pe Ana ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată.

— Dar părinții tăi? Ce o să spună? a întrebat el, cu teamă.

— Nu contează. Contează doar să fim împreună. Dacă nu înțeleg, nu e problema noastră, a spus Ana, iar eu am simțit pentru prima dată că poate există o cale de ieșire.

A urmat o discuție lungă, cu lacrimi, cu reproșuri, cu mărturisiri pe care nu le-am spus niciodată. Tata a recunoscut că se simte inutil pentru că nu poate oferi mai mult. Mama a spus că se teme să nu ne pierdem unul pe altul. Darius a plâns pentru prima dată în fața noastră.

Nunta s-a făcut, simplu, în curtea casei. Am dansat pe iarbă, am mâncat sarmale făcute de mama și am râs cu toții. Nu a fost nuntă de poveste, dar a fost a noastră. Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi ne pierdem liniștea și iubirea pentru niște aparențe? Merită să ne distrugem pentru ce cred alții? Poate că adevărata bogăție e să fim împreună, chiar și atunci când nu avem nimic de oferit în afară de noi înșine.