„Ajunge!” — Cum am învățat să spun NU și să-mi apăr liniștea

— Raluca, mai ai o pernă în plus? — vocea lui Vlad răsuna din sufragerie, în timp ce eu încercam să-mi găsesc pijamaua printre hainele împrăștiate pe canapea. Era a treia noapte la rând când cineva dormea la mine, iar eu, deși eram gazda, nu mai aveam nici măcar loc în propriul pat.

Mă uitam la ceas: 01:47. În bucătărie, Ana și Cătălin râdeau zgomotos, deschizând încă o sticlă de vin. Mă simțeam invizibilă în propria casă. Am oftat adânc și am răspuns, încercând să-mi ascund iritarea:

— Da, Vlad, găsesc eu ceva.

Nu știu când s-a întâmplat. La început, mi-a plăcut să am casa plină, să simt că am prieteni, că nu sunt singură în Bucureștiul ăsta mare și rece. Dar, încet-încet, apartamentul meu de două camere s-a transformat într-un hostel gratuit. Prietenii veneau „doar pentru o noapte”, dar rămâneau cu zilele. Îmi goleau frigiderul, îmi foloseau lucrurile, iar eu nu mai aveam niciun colț doar al meu.

Mama mă suna aproape zilnic:

— Raluca, nu e frumos să-i dai afară. Oamenii au nevoie de ajutor. Și tu ai fost ajutată când ai venit în București!

Încercam să-i explic că nu mai pot, că mă simt sufocată, dar de fiecare dată mă făcea să mă simt vinovată. Tata nici nu voia să audă:

— Așa e la oraș, fată! Trebuie să fii de gașcă, altfel rămâi singură.

Dar eu eram deja singură. Singură în mijlocul gălăgiei, singură în casa mea, singură cu gândurile mele.

Într-o seară, după ce am găsit iarăși chiuveta plină de vase murdare și prosoapele ude aruncate pe jos, am izbucnit:

— Gata! Nu mai pot! Vreau să plecați toți!

S-a lăsat o liniște grea. Ana s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Ce-ai pățit, Raluca? Nu mai suntem bineveniți?

— Nu e vorba de voi, e vorba de mine! Nu mai am loc, nu mai am liniște, nu mai am nimic al meu!

Vlad a ridicat din umeri:

— Dacă nu vrei să ne mai vezi, spune direct. Nu trebuie să țipi.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam vinovată, dar și furioasă. De ce trebuia să-mi fie rușine să cer ceva atât de simplu: respect?

A doua zi, am strâns curajul și am scris un mesaj pe grupul nostru:

„Dragilor, am nevoie de o pauză. Vă rog să nu mai veniți la mine o perioadă. Am nevoie de spațiul meu.”

Răspunsurile au venit rapid. Unii au făcut glume, alții s-au supărat. Ana mi-a scris în privat:

„Nu mă așteptam la asta de la tine. Credeam că suntem prietene.”

Am simțit din nou vinovăția apăsându-mă, dar am rezistat. Am început să spun NU. Nu la invitații spontane, nu la cereri de dormit pe canapea, nu la telefoane târzii în noapte.

Familia a reacționat și ea:

— Raluca, ai devenit egoistă, mi-a spus mama într-o duminică, la telefon. Nu te mai recunosc.

— Poate că, pentru prima dată, mă recunosc eu, am răspuns, cu voce tremurată.

Au urmat săptămâni grele. Prietenii s-au îndepărtat, unii m-au vorbit pe la spate, alții m-au șters din viața lor. Am simțit singurătatea ca pe o povară, dar și ca pe o eliberare. Am început să mă bucur de liniștea casei mele, să citesc, să gătesc doar pentru mine, să dorm fără grija că cineva va intra peste mine în cameră.

Într-o zi, după mult timp, Ana m-a sunat:

— Îmi pare rău că am reacționat așa. Poate că am profitat prea mult de tine. Vrei să bem o cafea?

Am acceptat. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, unde am vorbit sincer, fără reproșuri. Am înțeles că prietenia adevărată nu se măsoară în nopți petrecute împreună, ci în respectul reciproc.

Acum, când privesc în urmă, știu că am făcut ce trebuia. Am învățat să spun NU, chiar dacă asta a însemnat să pierd oameni pe drum. Am câștigat însă ceva mult mai prețios: liniștea mea.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin, doar de frica de a nu fi judecați? Cât de mult ne sacrificăm pentru confortul altora, uitând de noi? Poate că e timpul să spunem, fiecare, „Ajunge!”