Între datorie și fericire: Povestea mea despre sacrificiu și curaj

— Irina, iar nu ai făcut cumpărăturile? strigă mama din bucătărie, cu vocea ei tăioasă, care mă făcea să tresar de fiecare dată, chiar și la treizeci și unu de ani.

Mă uit la ceas. E trecut de opt seara. Tocmai am ajuns acasă de la serviciu, obosită, cu gândul la un duș fierbinte și la liniște. Dar liniștea nu există în apartamentul nostru cu două camere din cartierul Titan. Niciodată nu a existat. De când tata a plecat, când aveam doar doisprezece ani, totul a căzut pe umerii mei. Mama s-a prăbușit în depresie, iar sora mea, Ana, cu patru ani mai mică, a învățat repede că dacă plânge sau se preface bolnavă, scapă de orice responsabilitate.

— Am avut o zi groaznică la birou, mamă. N-am apucat să trec pe la magazin, îi răspund încercând să-mi stăpânesc nervii.

— Și eu ce să gătesc mâine? Tu nu vezi că Ana e răcită și nu poate ieși? De ce trebuie să fac eu totul?

Mă uit la Ana, tolănită pe canapea cu telefonul în mână, zâmbind la un clip de pe TikTok. Nu pare deloc bolnavă. Îmi vine să țip, dar mă abțin. De ani de zile, mă abțin. Mă gândesc la toate serile în care am stat să învăț cu Ana pentru Bac, la toate zilele în care am alergat după medicamente pentru mama, la toate joburile part-time pe care le-am avut ca să plătim facturile. Și totuși, niciodată nu e suficient.

În noaptea aceea, nu pot dormi. Mă întorc de pe o parte pe alta, cu gândurile răscolite. Am primit azi un e-mail de la Andrei, colegul meu de la firmă. Mi-a propus să ne mutăm împreună la Cluj, unde a primit o ofertă de muncă foarte bună. Pentru prima dată în viață, cineva mă pune pe primul loc. Pentru prima dată, simt că aș putea fi fericită. Dar cum să le las pe mama și pe Ana? Cine o să le plătească facturile? Cine o să le facă piața? Cine o să le asculte plângerile?

A doua zi dimineață, la cafea, încerc să deschid subiectul.

— Mamă, dacă aș avea o oportunitate să plec din București, să lucrez în alt oraș… ce ai zice?

Mama mă privește ca și cum i-aș fi spus că vreau să mă mut pe altă planetă.

— Și pe noi cine ne mai ajută? Tu nu vezi că Ana abia se ține pe picioare? Eu nu mai am putere, Irina. Dacă tu pleci, ne lași de izbeliște.

Ana oftează dramatic și își pune mâna la frunte.

— Mă doare capul numai când mă gândesc că rămân singură cu mama…

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Nu am plâns nici când tata a plecat, nici când am picat primul examen la facultate pentru că nu dormisem toată noaptea având grijă de Ana. Nu am plâns nici când am renunțat la master ca să pot lucra full-time.

— Dar și eu am dreptul la viața mea, nu? spun încet, aproape șoptit.

Mama oftează și se uită pe fereastră.

— Viața ta e aici, Irina. Familia e tot ce contează. Dacă tu nu ne ajuți, cine să ne ajute?

În zilele următoare, tensiunea crește. Andrei mă sună seara și mă întreabă dacă m-am hotărât.

— Irina, nu vreau să te pun să alegi între mine și familia ta. Dar cred că meriți mai mult decât să fii servitoarea lor.

Cuvintele lui mă dor. Știu că are dreptate, dar simt că trădez dacă plec. Seara, când mă uit la Ana cum râde la seriale și la mama care se plânge că o dor oasele, mă simt prinsă într-o capcană. Nu mai știu cine sunt. Sunt doar fiica responsabilă și sora sacrificată.

Într-o duminică, după o ceartă aprinsă cu mama, ies val-vârtej din casă și mă plimb ore întregi prin parc. Îmi amintesc de Irina de la șaisprezece ani, care visa să devină scriitoare și să călătorească prin lume. Unde a dispărut fata aceea? Când am devenit doar un sprijin pentru ceilalți?

Mă întorc acasă târziu. Mama doarme pe canapea, Ana sforăie în camera ei. Mă uit la ele și simt un amestec de milă și furie. Îmi dau seama că dacă nu fac ceva acum, nu voi mai avea niciodată curajul să plec.

A doua zi dimineață, le adun pe amândouă în sufragerie.

— Am decis. Plec la Cluj cu Andrei. Vă ajut cât pot de la distanță, dar nu mai pot trăi doar pentru voi. Am nevoie să fiu și eu fericită.

Mama începe să plângă. Ana mă acuză că sunt egoistă. Dar pentru prima dată, nu mă mai simt vinovată. Pentru prima dată, simt că respir.

Acum, scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră mică din Cluj. Îmi e dor de ele, dar nu regret decizia. Învăț să trăiesc pentru mine. Poate că nu e ușor, dar e începutul unei vieți noi.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora și uităm de noi? Cât timp trebuie să sacrificăm pentru familie până când ne pierdem cu totul? Voi ce ați face în locul meu?