„Sunt doar un bancomat pentru familia mea?” – Povestea mea despre sacrificiu, dor și regăsire

— Nu mai am bani, Maria! Nu înțelegi? Nu pot să-ți mai trimit! am strigat în telefon, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dincolo de fir, fiica mea cea mare a oftat adânc, iar liniștea care s-a lăsat între noi a durut mai tare decât orice cuvânt.

Așa începe fiecare zi de când m-am întors acasă, după douăzeci de ani de muncă în Italia. Mă numesc Elena și am 54 de ani. Am plecat din satul nostru din Bacău când fetele mele, Maria și Ioana, aveau doar 7 și 5 ani. Soțul meu, Viorel, abia se descurca cu munca la combinat, iar eu simțeam că mă sufoc într-o viață fără speranță. Am plecat cu inima strânsă, promițându-le fetelor că mă voi întoarce repede. Dar anii au trecut, iar fiecare vară pe care o petreceam acasă era doar o pauză scurtă între două lumi: una plină de dor și muncă grea, alta plină de așteptări și neînțelegeri.

În Italia am fost menajeră, îngrijitoare de bătrâni, am spălat podele și am dormit pe canapele străine. Am trimis fiecare bănuț acasă: pentru hainele fetelor, pentru meditații, pentru renovarea casei. Îmi imaginam că sacrificiul meu va fi răsplătit cu dragoste și recunoștință. Dar când m-am întors definitiv, după ce mi-am rupt spatele și sufletul pentru ele, am găsit o familie străină.

Maria m-a întâmpinat cu brațele încrucișate: — Ai venit? Credeam că mai stai acolo, că aici nu e nimic de făcut. Ioana nici nu s-a deranjat să vină la gară. Viorel era mai bătrân și mai tăcut ca niciodată. Casa era plină de lucruri noi, dar sufletele lor păreau goale.

Primele luni au fost un coșmar. Fetele nu știau să gătească, nu știau să spele rufe, nu știau să-și gestioneze banii. Totul era pe umerii mei. — Mamă, dă-mi bani pentru facultate! Mamă, trebuie să-mi iau telefon nou! Mamă, nu ai și tu niște euro rămași? Parcă eram un bancomat ambulant.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Maria, am izbucnit: — Voi nu mă vedeți decât ca pe o sursă de bani! Nu vă pasă de mine! Maria a ridicat din umeri: — Asta ai făcut toată viața. Ai trimis bani. Acum ce vrei? Să fim o familie fericită? Nici nu te cunoaștem.

M-am prăbușit pe pat și am plâns ca un copil. Toți anii aceia de dor, toate zilele în care am visat la îmbrățișarea lor, s-au transformat într-o povară. Am început să mă întreb: oare am greșit? Oare sacrificiul meu a fost inutil?

Viorel nu știa cum să mă ajute. — Lasă-le, Elena. Sunt tinere, nu înțeleg. Dar nici el nu era mai bun. Îmi reproșa că l-am lăsat singur atâția ani, că nu am fost lângă el când a murit mama lui. — Ai ales banii în locul familiei, mi-a spus într-o noapte rece de iarnă.

Am încercat să mă apropii de fete. Le-am invitat la plimbare, am gătit împreună, le-am povestit despre Italia. Dar ele erau mereu cu ochii în telefoane sau plecate cu prietenii. — Mamă, nu te supăra, dar nu avem timp acum. Poate altădată.

Într-o zi, Ioana a venit acasă plângând. — M-am certat cu iubitul meu. Nu mă ascultă deloc! Am încercat să o consolez, să-i spun că viața nu e ușoară, că trebuie să lupte pentru ce vrea. Dar ea mi-a aruncat o privire rece: — Tu ce știi despre iubire? Ai fugit de acasă! Nu ai fost niciodată aici!

M-am simțit ca o străină în propria casă. Prietenele mele din sat mă priveau cu invidie: — Ce noroc ai avut, Elena! Fetele tale sunt la oraș, ai casă frumoasă! Dar nimeni nu știa cât de singură mă simțeam.

Am început să merg la biserică, să caut alinare. Preotul mi-a spus: — Iartă-le, Elena. Timpul vindecă totul. Dar cum să ierți când simți că ai pierdut tot?

Într-o seară, am adunat curajul să le chem pe fete la masă. — Vreau să vorbim. Vreau să vă spun ce am simțit toți anii aceștia. Le-am povestit despre nopțile nedormite, despre dorul care mă măcina, despre frica de a nu le mai recunoaște. Maria a început să plângă. — Și noi am suferit, mamă. Ne-a lipsit dragostea ta. Dar nu știm cum să fim o familie.

Am stat îmbrățișate mult timp. Pentru prima dată după ani întregi, am simțit că mai există speranță. Dar drumul spre vindecare e lung. Fetele încă au așteptări materiale de la mine, încă nu știu să fie independente. Eu încă mă simt vinovată că am ales să plec.

Uneori mă întreb: oare chiar sunt doar un bancomat pentru familia mea? Oare mai pot să-mi recâștig viața și respectul lor? Sau sacrificiul unei mame nu va fi niciodată înțeles pe deplin?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că nu vreau să mai trăiesc doar pentru alții. Vreau să învăț să trăiesc și pentru mine. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați repara o familie care pare iremediabil ruptă?