Străin în casa mea: Povestea unei surori care a trebuit să-și alunge fratele

— Zina, nu mă poți da afară! Sunt fratele tău!
Vocea lui Rareș răsuna în sufrageria mică, printre cutiile cu haine și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi spargă pieptul. Nu știam dacă să plâng sau să țip.
— Rareș, nu mai pot. Nu mai pot, ai înțeles? De trei ani, tot ce fac e să repar după tine. Să-ți plătesc datoriile, să-ți gătesc, să-ți ascult promisiunile că o să te schimbi. Dar nu te-ai schimbat niciodată.

El s-a prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Avea 29 de ani, dar arăta de 40. Ochii lui albaștri, cândva plini de viață, erau acum goi, pierduți. M-am așezat lângă el, încercând să-mi adun curajul.
— Ți-am spus că luna asta trebuie să găsești altă soluție. Nu mai pot să te țin aici. Nu mai pot să trăiesc cu frica facturilor neplătite, cu vecinii care mă întreabă de ce iar ai făcut scandal la trei dimineața. Nu mai pot să-mi văd viața pusă pe pauză din cauza ta.

Rareș a ridicat privirea spre mine, cu lacrimi în ochi.
— Dar tu ești sora mea! Mama ar fi făcut orice pentru noi.
— Mama nu mai e, Rareș! Și eu nu mai pot să fiu și mamă, și soră, și salvatoare. Am și eu dreptul la liniștea mea.

Mi-am amintit de ziua în care l-am primit la mine, după ce a pierdut totul la poker. Avea hainele într-o pungă de plastic și promitea că e ultima dată. Atunci am crezut în el. Am crezut de fiecare dată. Dar fiecare promisiune a fost urmată de o nouă dezamăgire: bani împrumutați de la prieteni pe care nu i-a mai dat înapoi, joburi pierdute după câteva săptămâni, nopți în care nu dormeam de grija lui.

— Zina, dacă mă dai afară, mă pierd de tot.
— Poate doar așa o să te regăsești, Rareș. Poate doar așa o să înțelegi că nu pot să trăiesc viața ta în locul tău.

A tăcut. În tăcerea aceea, am simțit cum se rupe ceva între noi. O legătură care mă sufoca, dar care era tot ce aveam din copilărie. Tata ne-a părăsit când aveam șapte ani, iar mama s-a stins de cancer când Rareș abia terminase liceul. Am rămas doar noi doi, cu promisiunea că ne vom avea mereu unul pe altul. Dar promisiunile nu țin de foame, nici nu plătesc chiria.

În acea seară, am stat pe balcon, privind luminile orașului. Am sunat-o pe mătușa Lenuța, singura rudă care ne mai răspundea la telefon.
— Zina, nu ești o soră rea. Ești doar un om obosit. Și Rareș trebuie să învețe să fie adult.
— Dar dacă pățește ceva? Dacă ajunge pe stradă?
— Nu poți controla totul. Ai făcut destul.

A doua zi, Rareș a plecat. A trântit ușa, fără să se uite înapoi. Am rămas singură în apartament, cu o liniște apăsătoare. M-am simțit vinovată, ca și cum aș fi comis o crimă. Prietena mea, Ioana, a venit să mă vadă.
— Zina, trebuie să te gândești și la tine. Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.

Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Mergeam la serviciu ca un robot, evitam să răspund la telefon de teamă că Rareș mă va suna să-mi ceară ajutor. Într-o seară, l-am văzut pe stradă, lângă Gara de Nord. Era cu niște băieți dubioși, râdeau și fumau. M-a văzut și el, dar a întors capul. Am plâns toată noaptea.

Au trecut luni. Rareș nu m-a mai căutat. Am început să dorm mai bine, să-mi fac planuri pentru mine: o excursie la munte, un curs de fotografie. Dar vinovăția nu a dispărut niciodată complet. La fiecare sărbătoare, la fiecare masă goală, mă întrebam dacă am făcut bine. Oare există un moment în care ești îndreptățit să alegi liniștea ta în locul familiei?

Într-o zi, am primit un mesaj: „Zina, sunt bine. Am găsit ceva de muncă la o spălătorie auto. Îți mulțumesc că m-ai dat afară. Poate așa am început să trăiesc.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile au fost altfel. Poate că uneori trebuie să lași oamenii să cadă ca să se poată ridica singuri.

Mă uit acum la poza noastră din copilărie și mă întreb: Cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul la propria fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?