Nu te grăbi să te măriți, Emilia: Fuga unei mirese din familia tiranică a logodnicului

— Emilia, ai pus destul zahăr în aluat? Să nu fie iar fade, cum le-ai făcut data trecută! vocea ascuțită a doamnei Stanciu, viitoarea mea soacră, răsuna din pragul bucătăriei. M-am oprit din amestecat și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era abia ora șase dimineața, dar deja simțeam că ziua mea era pierdută.

— Da, doamnă Stanciu, am pus exact cât trebuie, am răspuns încet, fără să ridic privirea.

— Să nu uiți să faci și fără gem pentru Mihai, știi că nu-i place dulceata aia de prune. Și vezi să nu le arzi!

Mihai, logodnicul meu, dormea încă. El nu știa niciodată cât mă chinuiam să-i fac pe plac familiei lui. De când ne-am logodit, casa lor devenise și casa mea, dar eu mă simțeam ca o musafiră nedorită. Totul era despre reguli: cum să gătesc, cum să mă îmbrac, cu cine să vorbesc. Mama lui Mihai avea mereu ultimul cuvânt.

În fiecare zi mă trezeam mai devreme decât toți ceilalți, doar ca să nu aud reproșuri. Îmi era teamă să greșesc ceva. Mă uitam la mâinile mele, crăpate de la atâta spălat vase și curățenie, și mă întrebam: când am devenit atât de mică?

Într-o seară, după ce Mihai a venit acasă de la serviciu, am încercat să-i spun ce simt.

— Mihai, crezi că… poate ar trebui să ne mutăm singuri? Să avem și noi spațiul nostru?

El s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.

— Ești nebună? Mama are nevoie de noi aici. Și oricum, cine te-ar ajuta pe tine dacă ai fi singură? Nici nu știi să plătești facturile.

M-am simțit ca o copilă certată. Nu era prima dată când Mihai îmi spunea că nu sunt în stare de nimic. Dar acum m-a durut mai tare ca niciodată.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe întuneric și m-am gândit la viața mea de până acum. La mama mea, care mă crescuse singură după ce tata ne-a părăsit. La visurile mele din liceu — voiam să fiu profesoară de română, să scriu poezii, să călătoresc. Acum eram doar „fata care face clătite”.

A doua zi dimineață, când am văzut-o pe doamna Stanciu inspectând masa cu privirea ei rece, ceva s-a rupt în mine.

— Emilia, ai pus sare în ciorbă? Să nu fie iar fără gust!

Am lăsat lingura jos și am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă.

— Dacă nu vă place ciorba mea, faceți-o dumneavoastră!

A rămas blocată. Mihai a intrat în bucătărie chiar atunci și a început scandalul.

— Ce-i cu tine? Cum vorbești cu mama?

— Mihai, eu nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Nu mai sunt eu!

El a ridicat tonul și mi-a spus că dacă nu-mi convine, pot pleca oricând. Am simțit cum mi se taie respirația. Chiar atunci am știut: trebuie să plec.

Mi-am strâns câteva haine într-o geantă mică și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Mergeam pe stradă cu inima bătând nebunește. Nu știam unde mă duc, dar știam că nu mai pot rămâne acolo.

Am ajuns la mama acasă. Când m-a văzut la ușă cu ochii roșii și geanta în mână, m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am plâns în brațele ei ca un copil.

— Mamă, am greșit… N-ar fi trebuit să mă grăbesc să mă mărit. Am crezut că dacă fac totul ca la carte o să fiu fericită.

Mama m-a mângâiat pe păr.

— Emilia, fericirea nu vine din sacrificii oarbe. Trebuie să fii tu însăți. Să nu te pierzi pentru nimeni.

Au trecut luni până am reușit să mă adun. Am început să predau meditații la limba română copiilor din cartier. Încet-încet mi-am recâștigat încrederea. Am început să scriu din nou poezii. Am cunoscut oameni noi care m-au apreciat pentru cine sunt eu, nu pentru cât de bine gătesc sau cât de curată e casa.

Uneori încă mă gândesc la Mihai și la familia lui. Mă întreb dacă le e dor de mine sau dacă au găsit deja pe altcineva care să le facă pe plac. Dar apoi îmi amintesc cât de greu mi-a fost și cât curaj mi-a trebuit să plec.

Acum știu că viața mea îmi aparține mie. Că nu trebuie să trăiesc după regulile altora doar ca să fiu acceptată.

Mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „nu” când toți îi cereau să spună „da”. Oare câte alte femei trăiesc încă în umbra așteptărilor altora? Câte dintre noi avem curajul să fugim din colivia construită de alții?

Poate că povestea mea va da curaj cuiva să-și asculte inima. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?