Acum șase luni, Petru a adus-o pe Anca în casa mea, spunând că vor sta cu mine în timp ce caută un apartament potrivit de închiriat. Nu i-am grăbit, permițându-le să locuiască aici. Le-am dat o cameră, dar multe dintre lucrurile mele erau încă acolo. Până la urmă, nu puteam să-mi arunc toate lucrurile într-o geantă.
Fiecare are propria definiție a grijii, dar pentru mama mea, a avea grijă însemna să facă totul pentru mine. De când mă știu, m-am simțit sufocat de atenția ei. Ea îmi alegea jucăriile, emisiunile TV, hobby-urile și chiar încerca să-mi aleagă prietenii. Încă mă crispez când îmi amintesc cât de jenat eram când mama apărea la activitățile mele.
Soțul meu, Andrei, este copil unic, un fapt de care eram conștientă cu mult înainte de a ne căsători. Aveam unele rezerve legate de acest lucru, temându-mă că legătura strânsă pe care o avea cu mama sa, Elena, ar putea fi un obstacol în acceptarea mea și a celor doi copii ai mei dintr-o căsătorie anterioară. Andrei are și o fiică, Ioana. Care erau șansele ca Elena să ne accepte cu adevărat ca pe ai săi? Temerile mele, se pare, nu erau complet nefondate.
Crescând, nu mi-am cunoscut niciodată tatăl. Mama mea, Elena, m-a avut la sfârșitul anilor treizeci și credea că nu va mai găsi niciodată dragostea. Dar destinul avea alte planuri. Când am împlinit opt ani, Bogdan a intrat în viețile noastre, schimbând totul. Eram prea tânără pentru a înțelege dinamica de atunci, dar ani mai târziu a ieșit la iveală adevărul dureros despre motivul pentru care Bogdan nu a vrut niciodată să trăiască cu mine.
De peste 12 ani, Nora o vizitează zilnic pe bunica ei, ajutând la treburile casnice. Crescută de bunica ei Gabriela încă din copilărie, Nora a învățat valoarea teatrului, a stăpânit arta gătitului cotletelor de pui savuroase și a primit sprijin în cele mai grele momente ale vieții sale. Cu toate acestea, pe măsură ce fiica Gabrielei, Quinn, reapare în scenă, dinamica începe să se schimbe.
Ca pensionară, nu îmi mai pot permite să ofer ajutor financiar. Se pare că de aceea nu mai sunt necesară, deoarece fiica mea nu mă mai invită să o vizitez sau să-mi văd nepotul. Este dureros să realizezi că poate eram apreciată doar pentru suportul meu financiar. Mi-am petrecut viața muncind din greu, adesea având mai multe locuri de muncă, pentru a-i oferi fiicei mele tot ce ar putea avea nevoie.
Cu mare ușurare, soțul meu și cu mine suntem înstrăinați de tatăl său de aproape doi ani. Sincer, omul nu întruchipează nimic pozitiv, dar se consideră o figură de autoritate. Conversațiile cu el nu se termină niciodată bine. Din păcate, soțul meu, Bogdan, încă se luptă să vadă acest lucru. Socrul meu, Vasile, crede ferm
„De două ori pe an, îi trimit nepotului meu cel mare, student la facultate, niște bani. Trimit aceeași sumă și surorilor lui mai mici. Fetele întotdeauna sună să-mi mulțumească, împărtășesc bucuria lor despre cadou și îmi spun ce au cumpărat sau ce plănuiesc să cumpere. Dar de la nepotul meu, nu există niciun apel telefonic, nicio scrisoare, niciun mesaj” – se plânge un bunic dezamăgit.
La 62 de ani, nu aș putea spune că sunt nefericită. Să trăiesc singură în ultimii 16 ani a avut provocările sale, dar m-am adaptat. Inițial, singurătatea era palpabilă, dar copiii mei, cu vizitele și noutățile lor, au ajutat să umple golul. Acum, când fostul meu soț, Eugen, reapare în viața mea cerând să stea câteva săptămâni din cauza bolii, fiii mei, Bogdan și Eusebiu, nu sunt de acord cu ideea.
Acum cinci ani, soțul meu, Andrei, și cu mine ne-am cumpărat apartamentul visurilor noastre. Totul era perfect până când mama lui, Elena, a apărut într-o zi și a declarat că va locui cu noi pe termen nelimitat. Andrei părea neperturbat de vestea asta, poate chiar ușurat la gândul că va avea două femei care să se ocupe de treburile casei. Pentru mine, însă, era o poveste diferită.
În timp ce se pregătea pentru masa de sărbătoare, Rodica și-a dat seama brusc că rămăsese fără maioneză. Având încă trei salate și un sos de usturoi pe lista de preparate, care necesitau de asemenea maioneză, a decis să facă o fugă până la supermarketul local. Din nefericire, rafturile erau aproape goale.
Numele meu este Adelina, și vreau să împărtășesc povestea mea. Sunt o profesoară pensionată recent, care și-a început pensionarea acum șase luni. Am copii adulți, un soț și un câine. În general, nu mă pot plânge de viață; trăiesc modest, dar confortabil. Îmi place să citesc, să pictez și să urmăresc filme clasice. Totuși, mi-am dorit un divorț de ani de zile. M-am născut și am crescut într-un oraș mic și m-am căsătorit
