Într-o seară de toamnă, am fost nevoit să-i spun mamei mele că nu mai poate locui singură. Decizia de a o muta într-un cămin de bătrâni m-a sfâșiat, dar ceea ce am găsit printre lucrurile ei mi-a schimbat pentru totdeauna perspectiva asupra trecutului nostru. Povestea mea este despre vinovăție, iubire și curajul de a merge mai departe, chiar și atunci când sufletul îți spune să te oprești.
Elena și cu mine am împărțit odată același birou, înțelepciunea ei ghidându-mă în primele zile ale carierei mele. Când s-a pensionat, i-am luat locul, recunoscătoare pentru mentoratul ei. Totuși, pe măsură ce am aflat mai multe despre existența ei solitară, nu am putut să nu mă întreb dacă alegerile ei au condus-o pe acest drum singuratic.
Fiul și fiica noastră au crescut și au plecat de acasă cu ani în urmă. Fiecare are acum propria familie și copii mici. Acum, suntem doar eu și soțul meu trăind împreună.
Ani de zile am luptat să concep. Când în sfârșit s-a întâmplat, eu și soțul meu am fost în culmea fericirii. Dar nu a fost ultimul miracol care ne aștepta. Câteva luni mai târziu, am aflat că așteptăm gemeni. Fericirea noastră nu avea margini! Dar responsabilitatea era și mai mare. Era clar că va trebui să muncim de două ori mai mult.
Timp de trei ani, am rătăcit în cercuri, alegând un domeniu de activitate și încercând tot ce ne trecea prin minte. În cele din urmă, ne-am stabilit pe o linie de produse pentru vârstnici, dar aventura noastră a luat o întorsătură neașteptată.
Am crezut întotdeauna că, atâta timp cât voi putea, îmi voi sprijini copiii, iar în schimb, ei vor fi acolo pentru mine la bătrânețe. Este sfâșietor să realizez cât de greșit m-am înșelat în privința propriei mele familii. Când nepoții mei erau mici, era mereu, „Mamă, avem nevoie de tine.” Acum că au crescut, pare că mi-am pierdut locul în viețile lor. Mă caută doar în perioada sărbătorilor.
În ciuda încercărilor repetate de a-i explica că nu o puteam lăsa singură în casa ei ancestrală, mătușa Naomi a refuzat să se mute. Mama mea, Lidia, are 70 de ani, și fiind îngrijitorul ei principal, am mâinile pline. Naomi are propriii ei copii, dar cumva, responsabilitatea cade pe mine.
Uneori, schimbarea nu este posibilă. Luați-mă pe mine, de exemplu. Am 70 de ani și mă simt prinsă într-o viață pe care nu am trăit-o cu adevărat pentru mine. Acum, mă lupt cu o depresie profundă pentru că nu am avut ocazia să-mi trăiesc propriile vise.
Uneori, schimbarea nu este posibilă. Luați-mă pe mine, de exemplu. Am 70 de ani și mă simt prinsă într-o viață pe care nu am trăit-o cu adevărat pentru mine. Acum, mă lupt cu o depresie profundă pentru că nu am avut ocazia să-mi trăiesc propriile vise.
– „Ana, poți să vii în seara asta, te rog? Nu mă descurc singură.”
Timp de trei ani, am rătăcit în cerc, alegând un domeniu de activitate și încercând tot ce ne venea în minte. În cele din urmă, ne-am concentrat pe o linie de produse pentru vârstnici, dar aventura noastră a luat o întorsătură neașteptată.
Sunt epuizată să mă descurc singură cu totul, am ajuns la limita răbdării cu neglijența copiilor mei adulți. Le-am dat un ultimatum: fie încep să mă ajute, fie voi vinde toate bunurile pentru a finanța șederea mea într-un cămin de bătrâni. După ce ne-am dedicat viețile creșterii fiului și fiicei noastre, eu și soțul meu merităm mai mult.
