M-am căsătorit cu Andrei când aveam 20 de ani. Eram îndrăgostită nebunește de el. Ne-am întâlnit timp de opt luni, apoi ne-am căsătorit și ne-am mutat cu părinții lui. Puțin știam că făceam o mare greșeală. Permiteți-mi să vă povestesc despre o situație care mi-a dat viața peste cap. În acea perioadă, lucram și studiam, și
Am o fiică de 10 ani din prima mea căsătorie și un fiu de 5 ani cu actualul meu soț. Tradiția soacrei mele de a favoriza cel mai mic nepot provoacă tensiuni și resentimente în familia noastră.
Am fost iubită pentru că ajutam pe toată lumea, nu mă certam niciodată și eram mereu de acord cu ceilalți. Aceste trăsături și obiceiuri, înrădăcinate din copilărie, m-au urmat în viața de adult. Acum, încerc să-mi trăiesc propria viață, dar este mai greu decât mi-am imaginat vreodată.
Am doi nepoți: unul de 9 ani și unul de 6 ani. Sincer, nu îmi place să am grijă de ei, iar părinții lor se descurcă foarte bine singuri. Mi-am crescut fiul singură, așa că sunt epuizată de responsabilitățile constante. În tinerețe, nu eram deosebit de atrăgătoare, așa că m-am mulțumit cu primul bărbat care mi-a arătat interes și am rămas însărcinată. Vremurile erau diferite atunci. El, bineînțeles, a fugit
– „Vrea neapărat să te cunoască. Până la urmă, a fost plecată din țară când tu și Andrei v-ați căsătorit și nu a putut să vină la nuntă!” Desigur, nu mă așteptam la ce avea să urmeze.
Partenerul meu a fost crescut de bunicul său după ce și-a pierdut părinții. Acum, ca văduvă recentă, mă simt obligată să-l ajut pe Bunicul Ion, care nu are pe nimeni altcineva. Dar povara financiară devine insuportabilă.
„Am crezut că glumește, dar apoi m-a sunat și mi-a spus că a găsit chiriași pentru casa ei,” spune Ana. „Și acum ce? Se mută la voi?”
Întotdeauna am visat să am o familie mare, dar am fost binecuvântată doar cu un fiu. Am lucrat ca profesoară timp de 30 de ani, iar și acum, elevii mei ocupă un loc special în inima mea. Dar când vine vorba de propriul meu nepot, sunt lăsată pe margine.
Ani de zile nu am avut curajul să plec în străinătate pentru muncă. A fost ideea soacrei mele. Eram într-o situație dificilă, așa că am decis să plec. Lucrez în Italia de 16 ani acum. Eu și fostul meu soț ne-am căsătorit când eram foarte tineri—aveam doar 19 ani. Tocmai terminasem școala de asistente medicale. Părinții mei, desigur, voiau să continui studiile, dar
De ce? E simplu: părinții mei erau prea ocupați cu propriile lor vieți. Nu aveau timp pentru mine. Am petrecut mult timp cu bunica și alți rude. Mi-a lipsit foarte mult să am o familie apropiată.
Am fost întotdeauna atentă cu banii. Odată, Andrei m-a întrebat dacă aș vrea să fiu casnică, dar nu am putut niciodată să fiu de acord cu asta. Cred că e mai bine să câștigi un salariu modest decât să depinzi de altcineva. Soțul meu simte la fel. Uneori, apar situații la muncă care necesită ore suplimentare, și întotdeauna sunt de acord.
În jurul vârstei de treizeci de ani, erau concentrați pe carierele și obiectivele lor personale. Au decis să aștepte înainte de a începe o familie. Dar când s-a născut bebelușul, bunicii care au promis să ajute au dispărut fără urmă.
