Din clipa în care verișoara mea, Camelia, și-a adus familia în apartamentul meu din București, am simțit că viața mea nu-mi mai aparține. Timp de luni de zile am trăit sub presiunea așteptărilor lor, uitând de propriile nevoi și dorințe. Povestea mea este despre curajul de a spune „nu”, despre conflictele care răscolesc familiile și despre regăsirea liniștii sufletești.
Timp de doisprezece ani am crescut-o pe nepoata mea, Leila, crezând că fiica mea, Ana, a plecat la muncă în Germania. Într-o seară, Leila mi-a spus adevărul pe care l-am refuzat mereu, iar lumea mea s-a prăbușit. Povestea mea este despre tăcere, minciuni și puterea de a ierta.
De la prima zi în care eu și Lucian am cumpărat apartamentul nostru din Militari, visam la liniște și intimitate. Dar familia mea, mereu dornică de ajutor și confort pe gratis, a transformat casa noastră într-un loc de tranzit continuu. După ani de frustrări, am decis împreună cu Lucian să punem limite, chiar dacă asta a însemnat să ne certăm cu cei pe care îi iubim.
Într-o zi, Ana, fiica mea, s-a căsătorit și parcă a dispărut din viața mea. Mă lupt cu sentimentul de a fi exclusă de noua ei familie și încerc să găsesc o cale spre împăcare și apropiere. Povestea mea este despre dragoste, pierdere și speranța de a regăsi legătura cu propriul copil.
La 57 de ani, am crezut că viața mea sentimentală s-a încheiat, dar o iubire neașteptată mi-a dat lumea peste cap. Între fericirea pe care o simțeam și opoziția vehementă a fiicei mele, am fost nevoită să aleg între inima mea și liniștea familiei. Povestea mea este despre curaj, îndoieli și speranța că dragostea merită o șansă, indiferent de vârstă.
După moartea soțului meu, am simțit că viața mea s-a golit de sens, până când l-am întâlnit pe Ivan, un bărbat care mi-a redat speranța. Însă, când am descoperit secretul pe care îl ascundea, am fost nevoită să mă confrunt cu cele mai adânci temeri și să-mi pun la îndoială capacitatea de a ierta. Povestea mea este despre curajul de a iubi din nou și despre prețul încrederii după o pierdere devastatoare.
Patru ani am tăcut și am dus greul singură, sperând că soțul meu, Vlad, va înțelege cât de mult mă apasă lipsa lui de implicare. Am ajuns să mă simt invizibilă în propria mea casă, mereu pe locul doi, mereu cu grijile pe umeri. Astăzi, însă, am găsit puterea să spun tot ce am ținut în mine și să-mi pun întrebarea: oare merit să trăiesc așa?
Sunt Ljiliana, o mamă care trăiește singură într-un apartament modest din București. Copiii mei, Vlad, Daria și Ilie, mă sună zilnic, dar simt că între noi s-a așternut o distanță rece, ca o ceață care nu se mai ridică. În ziua aniversării mele, aștept cu sufletul la gură să-i văd, dar mă întreb dacă dragostea lor mai există sau dacă am devenit doar o povară cu un apartament de moștenit.
În ziua în care am împlinit șaptezeci de ani, am ales să-mi îndeplinesc un vis vechi și să organizez o petrecere mare, fără să bănuiesc că această decizie va zgudui din temelii familia mea. Fiul meu, Vlad, și nora mea, Camelia, se așteptau să-i ajut să-și cumpere o mașină nouă, dar pentru prima dată am ales să mă pun pe mine pe primul loc. Acum, privind cum distanța dintre noi crește, mă întreb dacă am greșit alegând propria mea fericire în locul lor.
Mă numesc Viorica și am pus mereu familia pe primul loc, sacrificându-mă fără să aștept nimic în schimb. După ani în care am simțit că fiica mea, Camelia, și ginerele meu, Radu, mă ignoră și mă folosesc doar când au nevoie, am hotărât să schimb regulile jocului. Povestea mea este despre curajul de a spune „ajunge” și despre prețul pe care îl plătești când alegi să te respecți pe tine însăți.
În ziua în care împlineam 38 de ani, un telefon neașteptat de la fosta soție a lui Radu mi-a zdruncinat liniștea. Un singur mesaj, rostit pe un ton rece, a deschis răni vechi și m-a făcut să privesc cu alți ochi căsnicia mea. De atunci, fiecare gest și fiecare tăcere au căpătat altă greutate, iar eu am început să mă întreb dacă nu cumva am trăit într-o iluzie.
După douăzeci de ani de muncă grea în Italia, am cumpărat câte un apartament pentru fiecare dintre copiii mei, sperând să le ofer un viitor mai bun. Acum, când m-am întors acasă, nu sunt primită nici măcar pentru o noapte în casele pe care le-am cumpărat cu sudoarea mea. Povestea mea este despre sacrificiu, dezamăgire și întrebarea dureroasă: unde se termină datoria de părinte și unde începe recunoștința copiilor?
