Dacă lucrurile ar fi decurs altfel, povești ca a mea ar fi mult mai rare. M-am căsătorit acum trei ani. Soțul meu și cu mine aveam ceea ce părea a fi o relație perfectă. Totul mergea bine până când s-a născut bebelușul nostru.
De peste două decenii, aud același lucru. Sunt epuizată. De ce nu poate mama să renunțe la ideea că îi datorez ceva surorii mele?
Am două fiice, Ana și Maria, care au doar doi ani diferență. Încă din copilărie, nu s-au înțeles niciodată prea bine, deși nu au existat conflicte serioase între ele. Problema este că au personalități foarte diferite. Ana s-a chinuit mereu cu totul: școală, prieteni, orice. Dar Maria a prosperat în orice situație.
Eu și soțul meu nu am învinuit-o niciodată pentru nimic. Dar ea se simțea constant ca o povară. Îi era teamă să iasă din cameră pentru a-și lua ceva de mâncare. Disconfortul soacrei mele creștea cu fiecare zi.
Întotdeauna mi-am dorit să am copii, de preferat mulți. Când eram mică, aveam grijă de animale ca și cum aș fi fost mama lor. Abia așteptam să devin mamă cu adevărat. Aveam viziuni minunate despre viața pe care o voi duce. Oboseala și stresul nu aveau loc în viziunea mea. Mă imaginam trăind într-o casă mică și primitoare cu o grădină, păzită de un câine mare. Dar realitatea s-a dovedit a fi departe de visele mele și mă epuizează încet.
La început, părea bărbatul perfect. Îi aducea flori fără motiv, o lua de la serviciu, îi cumpăra medicamente și era mereu acolo să o ajute. Părinții ei îl adorau. Dar lucrurile au luat o întorsătură întunecată.
Toată lumea, fără excepție, îmi spune cât de rușinos este să-mi arunc propria fiică și familia ei în stradă. Și în timpul sărbătorilor, nici mai mult, nici mai puțin. Este adevărat.
Se întrec să ne sune și cer mereu ceva. Dar când cerem ajutor, vin cu o mie de scuze. Nici măcar nu vor să stea jos și să discute.
După ce tatăl meu a decedat, mama și cu mine ne-am mutat în apartamentul lui. La acea vreme, eram pe punctul de a termina facultatea, iar mama nu lucrase niciodată. Tensiunea constantă dintre noi m-a determinat să iau o decizie drastică, dar aceasta nu a rezolvat problemele noastre.
Nu era doar un bărbat; era o enigmă. Pe măsură ce își amintea ce făcuse fostul ei soț, un val de dezgust o cuprindea… Fusese mereu atât de fermecător când s-au cunoscut prima dată, amabil și politicos.
Casa pe care părinții mei ne-au cumpărat-o a fost catalizatorul pentru divorțul nostru. Nu a fost doar despre casă, dar totul a început să se destrame din cauza ei. Sincer, abia acum încep să ies dintr-o depresie profundă; acum șase luni, eram într-un loc foarte întunecat. Dar asta nu înseamnă că am revenit la persoana veselă și optimistă care eram înainte de nuntă. Iată povestea mea.
Uneori, schimbarea nu este posibilă. Luați-mă pe mine, de exemplu. Am 70 de ani și mă simt prinsă într-o viață pe care nu am trăit-o cu adevărat pentru mine. Acum, mă lupt cu o depresie profundă pentru că nu am avut ocazia să-mi trăiesc propriile vise.
