Fără alte opțiuni, bunica mea de 78 de ani a preluat responsabilitatea de a avea grijă de fiul meu mic. Ca părinte singur și asistentă medicală, mă lupt cu vinovăția și provocările acestei aranjamente.
Este același grup de femei în vârstă care își petrec zilele pe verandă, discutând despre viețile celorlalți. De data aceasta, ținta lor era familia mea. Dar lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.
De ce? E simplu: părinții mei erau prea ocupați cu propriile lor vieți. Nu aveau timp pentru mine. Am petrecut mult timp cu bunica și alți rude. Mi-a lipsit foarte mult să am o familie apropiată.
Mă tot întreb, ce e în neregulă cu mine? Unele femei de vârsta mea își deschid propriile afaceri, altele călătoresc în lume, iar altele reușesc să echilibreze totul cu ușurință. Dar eu sunt aici, luptând să țin totul sub control în timp ce soțul meu rămâne complet deconectat.
Ne-am pregătit cu mare grijă pentru venirea bebelușului nostru, cumpărând tot ce aveam nevoie din timp. Andrei m-a ajutat, terminând chiar și camera copilului exact la timp pentru nașterea acestuia. Dar apoi, totul s-a destrămat.
Am crescut în același oraș mic, chiar în același cartier. Am urmat același liceu, deși eu eram cu doi ani mai mică. Nu am devenit prieteni decât mai târziu, prin cunoștințe comune, când am descoperit trecutul nostru comun. Ion a absolvit cu o diplomă în inginerie, în timp ce eu am urmat o carieră în educație. Ne construiam viețile împreună. Îi plăcea să repare lucruri.
Dar, pe măsură ce timpul trecea, viața devenea prea monotonă și lipsită de sens. Ana și-a dat seama că își dorește mai mult – să crească, să învețe lucruri noi.
Nu mi-am dat seama cât de leneșă era soția mea până când a luat concediul de maternitate. Epuizat de toate responsabilitățile, am decis să o trimit înapoi la muncă. Acum, sunt lăsat să îmi cresc singur fiul, iar lucrurile sunt departe de a fi ușoare.
În plus, trebuie să am grijă de curte, să hrănesc animalele, să aduc apă de la fântână și să aprind soba… Când vine familia în vizită, totul trebuie adus din pivniță.
„De trei ani locuim sub același acoperiș cu soacra mea, Maria. În afară de ea, suntem eu, soțul meu și fiul nostru de trei ani. Nu ne permitem să ne mutăm. Salariul soțului meu abia acoperă cheltuielile noastre. Chiar dacă aș găsi un loc de muncă, venitul meu ca profesor part-time nu ar face o mare diferență. Așa că locuim împreună și încercăm să facem tot ce putem, dar lucrurile sunt departe de a fi perfecte…”
În familia mea, care include soțul meu și fiica noastră, refuz categoric să locuim cu soacra mea. Îmi amintesc clar copilăria și perioada în care am locuit cu toții împreună. A fost departe de a fi ideal.
O vizită matinală a soacrei bine intenționate, cu micul dejun în mână, se transformă într-o provocare neașteptată pentru un cuplu tânăr. Dorința ei de a ajuta, deși apreciată, aduce complicații neprevăzute.
