„Miercuri dimineața devreme: O poveste de la fermă care a luat o întorsătură neașteptată”

Valentina a fost întotdeauna o persoană matinală, mai ales miercurile, când ferma cerea mai multă atenție din partea ei. Soarele abia începuse să coloreze orizontul cu roșul său timpuriu când ea și-a încălțat cizmele și și-a aruncat pe umeri jacheta. Aerul era crisp, un amintește blând al toamnei care se apropia.

A luat un sac de cereale din magazie și s-a îndreptat către grajd, unde găinile cotcodăceau nerăbdătoare. Grajdul, o structură roșie uzată de timp și intemperii, stătea neclintit în mijlocul hectarelor întinse ale proprietății familiei sale. Pe măsură ce se apropia, sunetul familiar al găinilor umplea aerul, o melodie reconfortantă pentru a începe ziua.

În interiorul grajdului, Valentina a împrăștiat cerealele, privind cum găinile le ciuguleau cu poftă. A zâmbit, numărând capetele: douăsprezece la număr, fiecare cu trăsătura sa ciudată. Odată ce s-a asigurat că sunt hrănite, a început următoarea sarcină – colectarea ouălor. Găinile fuseseră deosebit de productive, iar cuiburile erau pline de ouă.

Pe măsură ce își umplea coșul, a auzit o voce dincolo de gard. „Valentina!” Era Zaharia, vecinul ei, vocea lui având o notă ascuțită în acea dimineață. Curioasă, s-a ridicat, strângând strâns coșul.

„Ce s-a întâmplat, Zaharia?” a strigat ea înapoi, mergând spre gardul care le despărțea proprietățile.

Zaharia se sprijinea de gard, fața lui umbrită de îngrijorare. „Ai văzut câinele lui Călin pe aici? A dispărut de aseară.”

Inima Valentinei s-a strâns. Călin, un alt vecin, avea un golden retriever tânăr pe nume Max, cunoscut pentru spiritul său jucăuș și năzbâtiile ocazionale. „Nu, Zaharia, nu l-am văzut. Dar voi fi atentă. Spune-i lui Călin că îl voi ajuta să-l caut pe Max după ce termin aici.”

Apreciind oferta ei, Zaharia a dat din cap. „Mulțumesc, Valentina. Mă voi duce să verific din nou pădurea.”

Revenind la sarcina ei, Valentina nu putea să scape de un sentiment de neliniște. Max era un câine prietenos, care adesea vizita ferma ei pentru a se juca. Gândul că era pierdut și singur o deranja.

După ce a adunat ouăle, a decis să facă o scurtă plimbare în jurul proprietății, sperând să-l găsească pe Max. A mers dincolo de grajd, scrutând tufișurile și subarboretul. Liniștea dimineții a fost brusc întreruptă de un vaiet slab. Urmând sunetul, l-a găsit pe Max prins într-o capcană de vânător ascunsă printre frunze.

Îngrozită, Valentina s-a grăbit să-i fie alături. Capcana se închisese în jurul piciorului lui, provocându-i durere, dar, din fericire, nu părea să fie rupt. A încercat să deschidă capcana, mâinile tremurându-i. Max gemea, ochii lui implorând.

După ce s-a luptat cu mecanismul pentru ce părea o eternitate, în cele din urmă l-a eliberat. Max șchiopăta ușor, dar a reușit să-și dea din coadă, ușurat. Valentina, cu inima bătând tare, știa că avea nevoie de un veterinar. L-a ridicat cu grijă, ducându-l înapoi spre casa ei pentru a-l suna pe Călin și apoi pentru a-l duce pe Max la clinică.

Incidentul a aruncat o umbră peste zi. Valentina nu putea să nu simtă un amestec de furie și tristețe. Capcana fusese probabil pusă de braconieri sau poate de un vânător neinformat. Ea și-a propus să aibă o discuție serioasă cu comunitatea despre siguranță și protecția faunei sălbatice.

Pe măsură ce conducea pe alee, cu Max odihnindu-se pe bancheta din spate, și-a dat seama cât de repede o zi normală putea deveni un memento al pericolelor care pândeau în ținutul lor pașnic la țară.