Casa cu geamuri sparte

— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa.

Vocea Andreei răsuna în sufrageria cu pereți galbeni, acolo unde, cu ani în urmă, îi citeam povești la lumina felinarului. Acum, stătea în fața mea cu brațele încrucișate, iar Vlad, fratele ei, se uita în podea, evitându-mi privirea.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din glas.

— E vorba de casă… și de tine. Nu mai poți locui singură aici. E prea greu, cheltuielile sunt mari, iar tu…

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta era tot ce aveam. Aici am crescut copiii, aici am plâns când soțul meu, Mihai, a plecat prea devreme. Fiecare colț păstra o amintire: urmele de creion de pe perete, unde Vlad își măsura înălțimea; mirosul de cozonac din bucătărie; scârțâitul scărilor pe care Andreea îl ura când era mică.

— Vreți să mă trimiteți la azil? am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

Andreea a oftat adânc.

— Nu e un azil, mamă. E un centru pentru seniori. Cu oameni de vârsta ta, activități… Și nu e vorba doar despre tine. Nici noi nu ne mai permitem să ținem casa asta. Taxe, reparații… Vlad are doi copii mici, eu abia îmi plătesc chiria la București.

Vlad a ridicat privirea. Ochii lui erau umezi.

— Nu vrem să te rănim. Dar nu mai putem. Am încercat să găsim soluții…

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe terasă. Aerul rece de octombrie m-a lovit în față. M-am sprijinit de balustradă și am privit grădina: tufele de trandafiri pe care le plantase Mihai, leagănul vechi unde copiii se dădeau vara până târziu în noapte.

Cum puteau să-mi ceară asta? Cum puteau să renunțe la tot ce am construit împreună?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am plâns în tăcere, ascultând vântul care bătea în geamurile vechi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru ei: serile când coseam la lumina lămpii ca să le cumpăr haine noi; zilele când mergeam pe jos kilometri întregi ca să-i duc la școală; anii în care am fost singură după ce Mihai s-a stins de cancer.

Dimineața am găsit un bilet pe masă: „Te iubim. Ne pare rău că te-am supărat. Vorbim diseară.”

Zilele următoare au fost un chin. Vecinii au început să bârfească:

— Ai auzit? Copiii Mariei vor să o bage la azil! Ce rușine…

M-am simțit umilită. Dar cel mai tare mă durea că nu înțelegeam: unde greșisem? De ce copiii mei nu vedeau cât de mult înseamnă casa asta pentru mine?

Într-o seară, Andreea a venit singură. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă… știu că e greu. Dar nu mai putem altfel. Vlad are rate la bancă, eu sunt mereu pe drumuri între două joburi… Nu vrem să te pierdem. Dar nici nu putem să ne pierdem pe noi.

Am izbucnit:

— Și eu? Eu unde rămân? Ce fac cu viața mea?

A tăcut o clipă.

— Poate… poate ar trebui să ne gândim împreună la o soluție. Să nu fie totul doar pe umerii tăi sau ai noștri.

Am început să vorbim mai deschis. Am povestit despre fricile mele: că voi fi singură printre străini; că voi muri uitată într-un pat alb; că tot ce am construit va dispărea odată cu mine.

Andreea a plâns cu mine. Vlad a venit și el într-o zi cu copiii lui. Au alergat prin curte, au cules nuci din pomul bătrân și au râs ca odinioară.

Într-o duminică am făcut sarmale împreună. Am râs, am povestit, am plâns din nou. Am început să ne spunem lucruri pe care le țineam ascunse de ani de zile: cât de greu le-a fost fără tată; cât de vinovați se simt că nu pot face mai mult pentru mine; cât de mult îi doare gândul că ar putea pierde casa copilăriei lor.

Am decis împreună: casa va fi vândută, dar banii vor fi folosiți pentru a-mi găsi un apartament mic aproape de Andreea, la București. Vlad va veni cu copiii la sfârșit de săptămână. Vom păstra câteva lucruri dragi: leagănul din curte, masa veche din sufragerie, fotografiile cu Mihai.

Nu a fost ușor. Am plâns când am semnat actele la notar. Am plâns când am ieșit ultima dată pe poarta casei mele. Dar am simțit că nu sunt singură: copiii mei erau acolo, ținându-mă de mână.

Acum stau într-un apartament micuț, dar luminos. În fiecare duminică vin toți la mine: gătim împreună, povestim, râdem și ne certăm ca înainte. Nu mai avem casa veche, dar avem ceva mai prețios: sinceritatea și apropierea pe care le-am câștigat după atâta suferință.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem rădăcinile ca să ne regăsim familia? Oare e nevoie mereu de o criză ca să spunem ce simțim cu adevărat?