Un dar prea târziu

— Viorica, vino puțin în sufragerie! vocea lui Mircea răsuna ciudat, ca și cum ar fi încercat să ascundă ceva între pereții casei noastre vechi. M-am ridicat greu din fotoliu, cu genunchii scârțâind, și am intrat în cameră. Pe masă trona o cutie mare, împachetată stângaci în hârtie colorată.

— Ce-i asta? am întrebat, încercând să-mi ascund suspiciunea sub un zâmbet obosit.

— Un cadou. Pentru tine. Pentru noi, de fapt. Să ne aducem aminte… de vremurile bune.

Am rupt hârtia încet, cu degetele tremurânde. Înăuntru era un album foto, legat cu o panglică roșie. Pe copertă, poza noastră de la nuntă: eu, tânără și plină de speranță, el, cu ochii strălucind de promisiuni. Am simțit un nod în gât.

— Ți-ai amintit de albumul ăsta… murmurai, răsfoind paginile. Poze cu copiii mici, cu excursii la munte, cu mesele de Crăciun când casa era plină de râsete. Dar pe măsură ce dădeam paginile, imaginile păreau tot mai îndepărtate, ca niște vise din care te trezești brusc și nu mai știi dacă au fost reale.

Mircea s-a așezat lângă mine pe canapea. Mirosea a aftershave ieftin și a tutun. A oftat greu.

— Ți-e dor de vremurile alea?

Am închis albumul.

— Nu știu dacă mi-e dor sau doar mi-e teamă că nu le vom mai avea niciodată.

A tăcut. Am simțit cum între noi se așterne din nou tăcerea aceea apăsătoare care ne-a urmărit în ultimii ani. De când m-am pensionat, parcă totul s-a schimbat. La început m-am bucurat: aveam timp să citesc, să croșetez, să mă joc cu nepoții. Dar după câteva luni, liniștea a devenit apăsătoare. Casa era prea mare, zilele prea lungi. Mircea încă lucra atunci și mă simțeam singură ca niciodată.

Când s-a pensionat și el, am crezut că vom recupera timpul pierdut. Dar el s-a refugiat în meciuri la televizor și șah cu vecinii din bloc. Eu am început să lucrez part-time la bibliotecă, doar ca să simt că mai contez pentru cineva.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la bibliotecă, l-am găsit pe Mircea stând pe întuneric în bucătărie.

— Ce faci aici?

— Mă gândesc… la noi.

— La noi? am râs amar. Noi suntem ca două umbre care se evită prin casă.

— Poate că ar trebui să facem ceva împreună. Să mergem într-o excursie, să… nu știu…

— Mircea, nu excursiile ne lipsesc. Ne lipsim noi unul altuia.

A tăcut din nou. A doua zi mi-a adus albumul acela foto. Un gest disperat de a repara ceva ce se rupsese demult.

În zilele următoare am încercat să ne apropiem. Am mers împreună la piață, am gătit sarmale ca pe vremuri. Dar totul părea forțat, ca o piesă de teatru jucată prost.

Într-o duminică, fiica noastră Ana a venit cu copiii.

— Mamă, tata… ce-i cu voi? Parcă sunteți doi străini.

— Nu e nimic, draga mea. Doar că bătrânețea nu vine niciodată singură, am încercat să glumesc.

Dar Ana nu s-a lăsat păcălită.

— Voi chiar nu vorbiți deloc? Nu vă mai bucurați unul de altul?

Am simțit cum mă podidesc lacrimile.

— Uneori e prea târziu să mai repari ceva…

După ce au plecat copiii, Mircea s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți.

— Viorica, eu încă te iubesc. Dar nu mai știu cum să-ți arăt asta.

M-am uitat la el și am văzut bărbatul pe care l-am iubit cândva. Dar între noi era un zid construit din ani de tăceri și neînțelegeri.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă și m-am uitat la pozele din album. Am realizat că dragostea nu moare brusc; se stinge încet, ca o lumânare uitată pe pervaz.

A doua zi i-am spus lui Mircea:

— Poate că ar trebui să ne dăm voie să fim sinceri unul cu altul. Să recunoaștem că ne-am pierdut pe drum.

A dat din cap trist.

— Dar putem încerca să ne regăsim?

Nu i-am răspuns atunci. Poate că răspunsul nici nu există.

Acum stau singură în sufragerie și mă uit la albumul acela prăfuit. Mă întreb: câte cupluri ajung ca noi? Câte iubiri mor în tăcere pentru că nimeni nu are curajul să spună adevărul?

Poate că cel mai mare cadou pe care ni-l putem face este sinceritatea. Dar oare avem curajul să-l primim?