Lumina din întuneric: Povestea mea cu mama și credința

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei trântite pe masă. M-am oprit în prag, cu mâinile strânse pe marginea ușii, simțind cum inima mi se strânge. Era a treia oară săptămâna asta când o găseam plângând, cu ochii roșii și privirea pierdută.

— Mamă, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat… — am încercat să mă apropii, dar ea s-a tras brusc, ca și cum atingerea mea ar fi ars-o.

— Lasă-mă în pace! Nu vezi că nu mai are rost nimic? — a șoptit, iar vocea ei m-a lovit mai tare decât orice palmă.

Așa a început totul. Aveam 19 ani și tocmai terminasem liceul. Tata era plecat la muncă în Italia de aproape doi ani, iar eu și mama rămăsesem singure într-un apartament vechi din Ploiești. La început, credeam că e doar oboseală sau dor de tata. Dar zilele treceau și mama se afunda tot mai mult într-o tăcere apăsătoare. Nu mai gătea, nu mai ieșea din casă, nu mai vorbea cu nimeni. Prietenele ei încercau să o viziteze, dar le refuza pe toate.

Într-o seară, după ce am auzit-o plângând în baie, am intrat la ea fără să bat. Stătea pe marginea căzii, cu privirea fixată în gresia rece.

— Mamă, te rog… trebuie să vorbim cu cineva. Poate cu un doctor…

— Nu sunt nebună! — a țipat la mine și am simțit cum mi se rupe sufletul. — Nu mă duci tu pe mine la psihiatru!

Am ieșit plângând din baie și m-am prăbușit pe patul meu. Am început să mă rog, deși nu eram o persoană religioasă. Dar atunci, în noaptea aceea, am simțit că nu mai am alt sprijin decât Dumnezeu.

Zilele următoare au fost un chin. Mergeam la supermarket, făceam curat, încercam să îi spun bancuri sau să o conving să iasă la plimbare. Nimic nu funcționa. Odată am găsit-o uitându-se la pozele vechi cu tata și suspinând încet:

— De ce ne-a lăsat singure?

Am simțit furie față de tata, dar și față de mama. De ce nu luptă? De ce nu vrea să fie bine?

Într-o duminică dimineață, m-am hotărât să merg la biserică. Nu mai fusesem de ani buni. Preotul vorbea despre suferință și despre cum Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri. Am plâns tot timpul slujbei. La final, m-am apropiat de preotul Mihai și i-am spus povestea noastră.

— Copilă dragă, uneori durerea e atât de mare încât nu mai vedem lumina. Dar tu ești lumina mamei tale acum. Roagă-te pentru ea și nu renunța.

Am început să mă rog în fiecare seară pentru mama. Îi citeam psalmi și îi lăsam bilețele cu versete pe noptieră. La început le arunca nervoasă, dar apoi am văzut că unele le păstra.

Într-o zi, când am venit acasă de la bibliotecă, am găsit-o pe mama stând la masă cu o cană de ceai în față.

— Maria… — vocea ei era stinsă, dar altfel decât înainte — Crezi că dacă mă duc la doctor o să mă ajute?

Am izbucnit în plâns și am alergat s-o îmbrățișez.

— Da, mamă! O să fie bine! Promit!

Am mers împreună la psihologul Irina Popescu. La început mama era tăcută și suspicioasă, dar încet-încet a început să vorbească despre durerea ei: despre singurătate, despre frica de a nu fi suficient de bună pentru mine sau pentru tata.

Au urmat luni grele. Mama avea zile bune și zile proaste. Tata suna rar și părea mereu grăbit sau obosit. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a prietenilor mei care nu înțelegeau prin ce trec și cea a familiei mele care se destrăma sub ochii mei.

Într-o seară de vară, după o ceartă aprinsă cu tata la telefon — el voia ca mama să „se adune” și să nu-l facă de râs — am ieșit pe balcon și am urlat în noapte:

— De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu ne vede nimeni?

Vecina noastră, tanti Lenuța, m-a auzit și a venit la mine cu o farfurie de plăcinte calde.

— Draga mea, fiecare familie are crucea ei. Dar nimeni nu trebuie să o ducă singur.

Am început să vorbesc mai mult cu ea și cu alte femei din bloc care trecuseră prin divorțuri sau boli grele. M-au învățat că nu e rușine să ceri ajutor.

După aproape un an de terapie și rugăciuni, mama a început să zâmbească din nou. A început să gătească prăjitura ei preferată cu mere și scorțișoară. A ieșit la plimbare cu mine prin parc. Într-o zi mi-a spus:

— Maria, cred că Dumnezeu ne-a ascultat…

Acum sunt studentă la psihologie și vreau să ajut oameni ca mama mea. Tata s-a întors acasă după trei ani și încă ne luptăm cu umbrele trecutului. Dar suntem împreună.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câți copii poartă povara părinților lor fără să știe cui să ceară ajutor? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să vorbească sau să ceară sprijin…