Casa din Strada Vișinului

— Tata, unde o să dormim diseară? vocea lui Vlad, băiatul meu de opt ani, mi-a sfâșiat inima. Era trecut de ora opt seara, iar noi stăteam pe banca din fața blocului, cu două valize și o sacoșă de plastic. Maria, mezina mea de cinci ani, se strângea la pieptul meu, încercând să-și ascundă lacrimile. Nu știam ce să le răspund. Soția mea murise acum doi ani, iar de atunci viața noastră fusese o luptă continuă cu lipsurile și prejudecățile.

În acea zi, administratorul blocului, domnul Ghiță, ne anunțase sec: „Nu mai puteți sta aici dacă nu plătiți restanțele la întreținere. Îmi pare rău, dar așa e legea.” Am încercat să-i explic că am început un nou job la fabrica de cablaje și că luna viitoare voi avea banii, dar nu l-a interesat. Vecinii treceau pe lângă noi fără să ne privească. Unii șușoteau: „Uite-l pe ăla singur cu copiii… Cine știe ce-a făcut de-a ajuns așa.”

Am simțit rușinea ca pe o povară fizică. Nu voiam să cerșesc milă. Am sunat-o pe sora mea, Irina, dar mi-a spus că nu are loc pentru noi în garsoniera ei. „Îmi pare rău, Mihai, dar știi cum e cu soțul meu… Nici pe mine nu mă lasă să-l ajut pe tata.”

Am încercat să-i liniștesc pe copii: „O să găsim noi o soluție. Suntem împreună și asta contează.” Dar vocea mi se frângea. În minte îmi răsuna mereu reproșul soacrei mele: „Dacă ai fi fost un bărbat adevărat, n-ai fi ajuns să-ți crești copiii pe drumuri!”

În acea noapte am dormit toți trei în sala de așteptare a gării din Ploiești Sud. Maria a adormit plângând, iar Vlad s-a strâns lângă mine ca un pui speriat. M-am rugat în gând să găsesc o cale.

A doua zi dimineață, am mers la serviciu cu ochii umflați de nesomn. Șeful meu, domnul Popescu, m-a chemat la el în birou.
— Mihai, ce s-a întâmplat? Pari terminat.
Am ezitat să-i spun adevărul, dar privirea lui sinceră m-a făcut să cedez.
— Am fost evacuați… Nu mai avem unde sta.
A oftat adânc.
— Știi ceva? Am o soră care are o casă bătrânească pe Strada Vișinului. E nelocuită de ani buni. Nu-i palat, dar poate vă adăpostiți acolo până vă puneți pe picioare.

Nu-mi venea să cred. Am acceptat imediat. În acea după-amiază am mers cu copiii să vedem casa. Era mică, cu două camere și o bucătărie veche, dar avea acoperiș și pereți groși care țineau frigul afară. Maria a alergat prin curte râzând pentru prima dată după mult timp.

— Tata, aici putem face bradul de Crăciun?
— Da, iubita mea. Aici vom face bradul.

În zilele următoare am început să curățăm casa. Vecinii de pe Strada Vișinului ne priveau la început cu suspiciune. Doamna Stanciu, o bătrână cu privire aspră, a venit într-o zi la poartă:
— Cine sunteți voi? Ce căutați aici?
I-am explicat situația și am văzut cum i se înmoaie privirea.
— Săracii de voi… Stați liniștiți, nu vă face nimeni nimic aici.

A doua zi ne-a adus o oală cu ciorbă caldă și câteva haine pentru copii. Apoi au început să vină și alți vecini: domnul Ilie cu niște lemne pentru sobă, familia Dobre cu o plapumă groasă și jucării pentru Maria și Vlad.

În Ajunul Crăciunului, când am împodobit bradul improvizat dintr-o crenguță de brad pusă într-o găleată cu nisip, am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt singur. Copiii cântau colinde și râdeau. Am plâns în tăcere de fericire și recunoștință.

Totuși, nu toată lumea era bucuroasă de prezența noastră. Unii vecini murmurau că „vin sărmanii și ne strică strada”, iar domnul Banu a făcut o sesizare la primărie că ocupăm ilegal casa. Într-o zi au venit doi polițiști locali să verifice situația.
— Aveți acte pentru locuință?
Am sunat-o pe sora domnului Popescu care a confirmat că ne-a dat voie să stăm acolo temporar.
După ce au plecat polițiștii, Vlad m-a întrebat:
— Tata, o să ne dea iar afară?
— Nu, Vlad. Aici suntem acasă acum.

Cu timpul am început să mă implic în viața comunității: am ajutat la curățenia străzii, am reparat gardul doamnei Stanciu și am mers cu domnul Ilie la piață când nu se simțea bine. Oamenii au început să mă privească altfel.

În primăvară, domnul Popescu mi-a spus că sora lui vrea să vândă casa și că ar putea să mi-o dea la un preț mic dacă reușesc să fac rost de bani. Am început să lucrez suplimentar la fabrică și am acceptat orice muncă ocazională: zugrăvit, tuns iarba sau cărat mobilă.

Când am strâns avansul pentru casă, toată strada Vișinului a făcut chetă ca să mă ajute cu restul sumei. Nu-mi venea să cred cât de mult se poate schimba viața unui om atunci când ceilalți aleg să-l vadă cu adevărat.

Astăzi stau în curtea casei mele împreună cu Vlad și Maria care se joacă printre pomii înfloriți. M-am împăcat cu sora mea Irina care vine des la noi cu copiii ei. Chiar și soacra mea a venit într-o zi cu o pungă de cozonac și lacrimi în ochi.

M-am întrebat adesea: ce-ar fi fost dacă nimeni nu ne-ar fi întins o mână? Cât valorează demnitatea atunci când ești la pământ? Poate că uneori trebuie doar să ai curajul să ceri ajutor… sau măcar să accepți că nu poți trece singur prin toate încercările vieții.