Între două lumi: Povestea mea cu tatăl fostului iubit

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Ai înnebunit? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau pe cana de porțelan, iar ochii îi ardeau de furie și neputință. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi găsesc cuvintele. Aveam 27 de ani și simțeam că toată lumea mea se prăbușește.

— Mama, nu e așa cum crezi… Nu e doar o toană. Chiar îl iubesc pe domnul Dinu. Pe Mihai nu l-am iubit niciodată cu adevărat, știi bine asta.

— Domnul Dinu? Ai uitat că e tatăl lui Mihai? Că ai fost la noi în casă, la masă cu ei? Cum poți să faci asta?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Îmi aminteam perfect serile acelea, când eram cu Mihai și domnul Dinu ne povestea despre tinerețea lui, despre cum a construit firma de transporturi din nimic. Îmi plăcea să-l ascult, să-i văd ochii albaștri cum se luminează când vorbește despre trecut. Dar niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge aici.

Totul s-a schimbat după despărțirea de Mihai. El era mereu absent, prins între jobul lui la bancă și ieșirile cu prietenii. Eu mă simțeam tot mai singură, iar domnul Dinu a apărut ca un sprijin neașteptat. M-a sunat într-o seară, să mă întrebe dacă sunt bine. Am vorbit ore întregi despre orice, mai puțin despre Mihai. Apoi au urmat alte întâlniri — la cafenea, la plimbare prin Herăstrău, la teatru. Fără să-mi dau seama, m-am îndrăgostit.

Când am aflat că și el simte la fel, am simțit că lumea capătă din nou culoare. Dar fericirea noastră a venit la pachet cu o povară grea: rușinea și judecata celor din jur.

Prima care a aflat a fost mama. Apoi tata, care nu mi-a vorbit două luni. Prietenele mele au început să mă evite — „Nu pot să cred că ai făcut asta! Ești disperată după bani sau ce?” mi-a spus Andreea într-o seară, înainte să iasă trântind ușa barului.

Dar cel mai greu mi-a fost când l-am văzut pe Mihai. Ne-am întâlnit întâmplător la Mega Image, printre rafturile cu fructe. S-a uitat la mine ca la o străină.

— Serios, Irina? Cu tata? Ai idee cât de bolnavesc sună?

Nu am putut să-i răspund. M-am simțit mică, vinovată, dar și furioasă — de ce iubirea mea trebuie să fie o rușine?

Când am mers pentru prima dată acasă la Dinu după ce am devenit un cuplu oficial, am simțit privirile vecinilor ca niște ace în spate. „Uite-o pe aia tânără cu bătrânul Dinu… sigur vrea averea!” șușoteau femeile pe scară. Dinu încerca să mă liniștească:

— Lasă-i să vorbească, Irina. Noi știm ce simțim. Nu le datorăm nimic.

Dar nu era atât de simplu. Diferența de vârstă — 28 de ani — era ca un zid între noi și lume. La fiecare masă în oraș, chelnerii ne priveau ciudat. La fiecare reuniune de familie, rudele lui Dinu mă ignorau sau îmi vorbeau cu superioritate.

— Irina, tu chiar crezi că el te va face fericită? Ce o să faci peste zece ani, când el va fi bătrân și tu vei vrea copii? m-a întrebat mătușa mea la o nuntă.

Nu aveam răspunsuri clare. Știam doar că lângă Dinu mă simțeam văzută, ascultată, iubită cu adevărat. El nu mă judeca pentru visele mele ciudate sau pentru faptul că uneori plâng fără motiv. El mă ținea în brațe când aveam coșmaruri și îmi aducea flori fără motiv.

Totuși, presiunea socială era uriașă. Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Seara, când adormeam lângă el, mă întrebam dacă nu cumva toți ceilalți au dreptate. Dacă nu cumva sunt doar o copilă rătăcită care caută un tată în locul unui iubit adevărat.

Într-o zi, Mihai mi-a trimis un mesaj:

„Sper că ești fericită acum. Eu nu pot să te iert.”

Am plâns ore întregi după acel mesaj. Îl pierdusem pe Mihai ca prieten pentru totdeauna. Și totuși… nu puteam renunța la Dinu.

Am încercat să găsim un echilibru: am mers la terapie de cuplu, am vorbit deschis despre temerile noastre. Dinu mi-a spus într-o seară:

— Dacă vreodată simți că nu mai poți, promite-mi că îmi vei spune înainte să pleci.

L-am privit în ochi și am știut că nu vreau să fug. Nu încă.

Acum, după doi ani împreună și un an de când ne-am căsătorit civil la primăria din sectorul 2 — fără familie sau prieteni alături — încă simt privirile curioase și răutățile celor din jur. Dar am învățat să le ignor mai ușor.

Uneori mă întreb dacă am ales bine sau dacă am rănit prea mulți oameni pe drumul meu spre fericire. Poate că iubirea nu e niciodată simplă — dar oare merită să renunți la ea doar pentru că ceilalți nu o înțeleg?