Piatra de mormânt furată: Povestea unei mame care nu renunță
— Nu se poate! Nu se poate! am urlat, cu mâinile tremurânde, privind la locul gol unde, până ieri, era piatra de mormânt a lui Walter. Pământul era răvășit, iar iarba proaspăt călcată părea să râdă batjocoritor de durerea mea. În jurul meu, liniștea cimitirului din marginea orașului Bacău era spartă doar de propriile mele suspine.
M-am prăbușit în genunchi, cu lacrimile șiroind pe obraji. „De ce, Doamne? Nu mi l-ai luat o dată? De ce mă pedepsești din nou?”
Au trecut trei ani de când Walter s-a stins. Trei ani în care am adunat fiecare leu, am renunțat la haine noi, la concedii, la orice bucurie, doar ca să-i pot face o piatră de mormânt așa cum merita. O piatră cu chipul lui zâmbitor, cu versurile poeziei preferate și cu numele gravat adânc, să nu-l uite nimeni.
— Victoria, ce s-a întâmplat? a venit în fugă vecina mea de cimitir, tanti Lenuța, care-și plângea și ea băiatul pierdut în accident.
— Au furat piatra! Au furat-o! am bâiguit printre sughițuri.
— Nu se poate… Cine ar face așa ceva?
Nu știam. Dar simțeam cum ceva se rupe definitiv în mine. Am alergat la administrația cimitirului. Domnul Ghiță, administratorul, s-a uitat la mine cu ochii lui mici și reci.
— Doamnă, nu e prima dată când se întâmplă. Probabil au venit hoții de marmură. Se vând bine pietrele astea la negru.
— Dar era a copilului meu! Am muncit ani pentru ea! Nu puteți face nimic?
A ridicat din umeri.
— Poliția… dar nu vă faceți speranțe.
Am ieșit clătinându-mă. Pe drum spre casă, am simțit privirile vecinilor. Unii șopteau: „Săraca Victoria…” Alții doar se uitau cu milă sau indiferență. Ajunsă acasă, l-am găsit pe soțul meu, Doru, privind absent la televizor.
— Doru! Au furat piatra lui Walter!
A oftat adânc și s-a ridicat greu.
— Ți-am zis să nu te mai agiți atâta… Nu mai aduci copilul înapoi cu o piatră…
— Cum poți să spui asta? Era tot ce mai aveam!
— Era doar o piatră, Victoria! Trebuie să mergem înainte!
Am izbucnit în plâns. Doru nu mai era același de când l-am pierdut pe Walter. S-a închis în el, a început să bea mai mult și să vorbească mai puțin. Eu am rămas singură cu doliul meu.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Walter, la ochii lui verzi și la râsul lui care umplea casa. M-am gândit la toate zilele când am stat în ploaie la cimitir, vorbind cu el ca și cum ar fi fost acolo. Și m-am hotărât: nu pot lăsa lucrurile așa.
A doua zi am mers la poliție. Un tânăr agent, Mihai Popescu, m-a ascultat politicos.
— Doamnă, avem mai multe plângeri similare. Dar… sincer să fiu, nu prea avem probe. Nu sunt camere de supraveghere în cimitir…
— Dar nu puteți verifica cine cumpără pietre de mormânt? Sau cine le vinde?
A dat din umeri.
— E greu… Dar vă promit că mă uit peste dosar.
Am ieșit dezamăgită. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu Nicoleta, sora mea mai mică.
— Victoria, trebuie să faci ceva! Să scrii la ziar! Să pui pe Facebook! Să afle lumea!
Nu eram genul care să-și pună sufletul pe internet. Dar disperarea te face să faci lucruri nebunești. Am scris o postare lungă pe Facebook, cu poze cu piatra lui Walter și cu povestea mea. În câteva ore, postarea a fost distribuită de sute de oameni.
A doua zi m-a sunat un jurnalist local, Radu Ionescu.
— Doamnă Victoria, vrem să facem un reportaj despre cazul dumneavoastră. Poate așa se mișcă lucrurile…
Am acceptat. Am povestit totul la televizor: despre Walter, despre piatra lui, despre indiferența autorităților. Oamenii au început să comenteze: „Rușine!” „Cum e posibil așa ceva?” „Unde am ajuns?”
La câteva zile după reportaj am primit un mesaj anonim pe Facebook: „Caută la firma de monumente funerare din satul vecin. Vei găsi ce cauți.”
Am mers acolo împreună cu Nicoleta și cu agentul Mihai Popescu. În curtea firmei erau zeci de pietre funerare stivuite una peste alta. Printre ele… am recunoscut-o imediat pe a lui Walter. Chipul lui zâmbea trist printre buruieni.
Patronul firmei, un bărbat masiv pe nume Costel Bălan, s-a făcut că nu știe nimic.
— Dom’le agent, eu cumpăr pietrele de la niște băieți… Nu știu de unde le iau ei…
Mihai Popescu a început să-l întrebe detalii. Eu m-am apropiat de piatra lui Walter și am pus mâna pe ea ca pe o comoară pierdută.
— Vreau să o iau acasă! Vreau să o pun la loc!
După câteva zile de anchetă s-a dovedit că administratorul cimitirului era complice cu hoții. Le dădea ponturi despre pietrele noi și primea bani pentru tăcere. Cazul a ajuns în presă națională. Oamenii au început să vină la cimitir să-și verifice mormintele celor dragi.
Am reușit să pun piatra lui Walter la loc. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat niciodată complet. Doru s-a mutat la sora lui din alt oraș; nu a mai putut suporta atmosfera apăsătoare din casa noastră plină de amintiri.
Uneori mă întreb: cât valorează compasiunea într-o lume în care până și liniștea morților e vândută pe bani? Oare cât de mult trebuie să lupte o mamă pentru dreptatea copilului ei?