Era hotărât să cumpere o casă mai presus de orice altceva, și am decis că împreună am putea economisi mult mai repede, având în vedere că amândoi aveam locuri de muncă. Dar frugalitatea lui extremă ne-a îndepărtat.
A fost un moment care a schimbat totul. Soțul meu a luat copilul nostru, a întors colțul plicului și mi l-a înmânat cu cuvintele: „Aceasta nu este fiica mea.” Acum, relația noastră este iremediabil distrusă.
Cu fonduri limitate, am considerat că ar fi mai înțelept să investim în renovarea casei pe care am moștenit-o. Totuși, soacra mea avea alte planuri și a insistat pe o nuntă extravagantă.
Descoperirea faptului că soacra mea putea intra în casa noastră oricând, fără știrea mea, a fost un șoc. Am crezut mereu că ne vizitează doar când eu sau soțul meu suntem acasă. Deși o respect și țin la ea, am nevoie și de intimitatea mea. Această intruziune neașteptată a dus la o confruntare care ne-a schimbat relația pentru totdeauna.
Eforturile au fost justificate, deoarece am reușit să cumpărăm o casă mare, să achiziționăm o mașină și chiar să mobilăm o casă de vacanță la țară. În plus, nu am făcut niciodată economii pe seama mea.
Eu și soțul meu nu am învinuit-o niciodată pentru nimic. Dar ea se simțea constant ca o povară. Îi era teamă să iasă din cameră pentru a-și lua ceva de mâncare. Disconfortul soacrei mele creștea cu fiecare zi.
Visurile noastre pentru viitor erau strălucitoare, dar viața avea propriile sale planuri. Am început într-un apartament închiriat, salariile noastre ca tineri profesori abia acoperind facturile. Aceasta este povestea despre cum totul s-a destrămat.
Nu am aspirat niciodată să urc pe scara corporativă. Dar a trebuit să-mi schimb perspectiva asupra vieții. De ce? Pentru că este singura modalitate prin care pot încerca să-mi salvez căsnicia cu Andrei. Trebuie să
I-am spus tatălui meu că ar fi grozav dacă casa ar putea fi înregistrată pe numele meu. A fost surprins și a spus: „De ce ai nevoie de asta? Ești singurul nostru copil!”
Când Andrei și Ana au cumpărat o casă spațioasă în suburbii, ambele lor mame au dorit să se mute cu ei. Femeile își pierduseră recent soții și se simțeau singure.
Într-o seară, mă întorceam de la muncă și l-am observat pe vecinul meu stând pe verandă, cu lacrimi curgându-i pe față. Bărbatul de vârstă mijlocie privea în depărtare, vizibil tulburat. M-am apropiat de el și l-am întrebat dacă pot face ceva să-l ajut. Mi-a răspuns: „Nimeni nu mă mai poate ajuta acum, e prea târziu…”
Întotdeauna mi-am dorit să am copii, de preferat mulți. Când eram mică, aveam grijă de animale ca și cum aș fi fost mama lor. Abia așteptam să devin mamă cu adevărat. Aveam viziuni minunate despre viața pe care o voi duce. Oboseala și stresul nu aveau loc în viziunea mea. Mă imaginam trăind într-o casă mică și primitoare cu o grădină, păzită de un câine mare. Dar realitatea s-a dovedit a fi departe de visele mele și mă epuizează încet.
